Wednesday, May 27, 2015

SPOT A FOST RAZBUNAT - Text de Laurentiu Neagu


SPOT A FOST RAZBUNAT
 
In casa era agitatie mare. 

Cu toate ca una dintre camere era de mult amenajata pentru primirea noului venit pe aceasta lume, tot se mai gasea cate ceva de facut. Spot, un caine simpatic si mereu jucaus, statea linistit sub masa si privea curios la tot ce se intampla. Stapana lui era la maternitate ca sa-i aduca barza o fetita. Ramasese acasa cu o baba rea, care nu-l iubeste si care il cearta mereu. Tipa la el ca lasa urme cu labutele cand vine de afara, ca dupa ce bea apa stropeste pe jos si cate si mai cate. Singurul care-i mai face cate o bucurie este nenea Petrica, vecinul de peste gard, care are mereu cate o vorba buna, il intreaba ce mai face si ii mai da din cand in cand ceva bun de mancat.
Cainele a fost fericit cand stapana a venit acasa cu Raluca in brate. Ce mica este! Dar bucuria celor din casa este umbrita de faptul ca Raluca s-a nascut cu o malformatie si va putea fi operata numai cand va implini trei anisori. Pentru bietul caine au inceput necazurile. "Baba rea" insista ca Spot sa fie dat altcuiva, fiindca aduce microbi in casa, ii mai cad firisoare de par din blana, iar Raluca este expusa la toate pericolele din lume. Nenea Petrica a vrut sa-l ia la el in curte, dar baba cea rea s-a opus, motivand ca Spot se va intoarce in aceeasi zi. Fara ca stapana sa stie, intr-o zi "vrajitoarea" l-a pus intr-o sacosa si l-a dus intr-un cartier indepartat al orasului, unde l-a abandonat pe o strada pustie.
Ramas singur, intr-un loc necunoscut, bietul Spot nu stia ce sa faca si incotro s-o apuce. A ratacit pe strazi, a fost alergat de alti caini, pana a cazut de oboseala. Nu mai putea. A adormit intr-un parc. Sleit de foame, insotea dimineata copiii care mergeau la scoala si primea de multe ori cate ceva de mancare. Erau si copii rai, care il alungau cu pietre. A invatat ca daca sta la usa "Alimentarei" de la colt primeste de la oamenii buni putina mancare. Cand a venit iarna, nu mai putea dormi in parc. A gasit un loc sub scara de intrare la un bloc, impreuna cu alti doi caini care l-au acceptat. Veneau sa se culce dupa lasarea intunericului, deoarece erau alungati si batuti de locatari, daca erau vazuti sub scara. Primavara era mai usor, se ascundeau prin paduricea din apropiere, de unde ieseau numai sa caute mancare. Intr-una din zile, Spot a cazut in mana hingherilor. N-a fost greu sa-l prinda, bietul catel era schiop si nu putea alerga ca prietenii lui. Cineva il lovise, din rautate, cu o piatra. Aruncat intr-un tarc cu multi caini, aproape toti mai mari ca el, lui Spot i-a inghetat inima de frica. Incet, incet si-a revenit, iar umbra mortii ce plutea peste toti l-a transformat si pe el intr-o fiinta apatica, ce privea in gol, in asteptarea inevitabilului sfarsit. Regula era stricta, daca in 10 zile cainele nu este revendicat de cineva, trebuie eutanasiat. Mai erau si alti frati de suferinta care strigau disperati dupa stapanii lor. El dupa cine sa strige? Mai scancea din cand in cand, aducandu-si aminte de stapana cea buna, dar precis ca l-a uitat. Mai avea putin de trait, lipsa apei si a mancarii l-au sleit de puteri. Toata ziua statea intins pe cimentul murdar. Si totusi, minunea s-a intamplat. Dupa ce a aflat de modul brutal prin care a fost azvarlit in strada, vecinul cel bun, nenea Petrica, s-a dus la ecarisajul orasului, unde a lasat poza lui Spot si numarul de telefon. Cand l-au chemat, a sosit intr-un suflet, si impreuna cu ingrijitorii de acolo l-au gasit. Cu ultimele forte, Spot a baut apa, apoi i-a adormit lui nea Petrica in brate. Au trebuit multe saptamani pentru ca Spot sa-si revina. A fost nevoie de perfuzii, vitamine, deparazitari, dar mai ales de vorbe blande, de incurajari. Apoi a inceput joaca prin curte. Cel mai mult ii placea sa-i aduca lui nenea Petrica mingea pe care el i-o arunca. Intr-o zi, cineva l-a strigat de la gard. Era fosta stapana, care o tinea pe Raluca in brate. Fetita, care implinise un an, avea zilele umbrite de boala de care suferea, iar durerile o faceau ca toata ziua sa planga fara incetare. Nu putea sa mearga, doar cand era timp frumos era scoasa in curte, in carucior sau pe o paturica. Toti au observat ca in momentul cand Spot vine si el in curte si latra sau se joaca, Raluca nu mai plange. De cate ori il vede pe Spot, intinde manutele spre el si schiteaza un zambet. Primul zambet din viata amaratei fetite
Starile Ralucai i-au fost povestite unui medic pediatru, care a incurajat legatura caine-copil, terapie bine cunoscuta in medicina. Dar era greu sa-l "lamuresti" pe Spot sa stea langa fetita, atata timp cat "baba rea" era in preajma. Degeaba cauta si ea sa-i dea bunatati, Spot fugea rupand pamantul, revenindu-si cu greu din spaima. Cum sanatatea Ralucai era prioritara, "baba rea" a fost mutata in alta parte. Din pacate, pentru oamenii rai nu exista hingheri
Operatia a reusit, iar acum, daca treceti prin Parcul Central din Ghimbav, o sa vedeti o fetita plimbandu-se cu un caine si cu nenea Petrica. Pe caine il cheama Spot.

TEST DE FIDELITATE - de Laurentiu Neagu


Test de fidelitate
Misu si Blondy
 
Intr-o zi, in gradina casei a aparut pe neasteptate un pui de pisica de o dragalasenie aparte. 

Parea sa fi fost acolo dintotdeauna. Se juca cu florile care erau mai mari decat el, pana l-a rapus oboseala si a adormit in iarba, la soare. Pe unde sa fi venit? Nici n-a simtit cand a fost ridicat cu blandete, de jos, si dus in casa, pe un fotoliu, ca sa-si faca somnul. Dupa ce s-a trezit, a inceput sa inspecteze casa si sa miaune de foame, dar cu mare siguranta de sine, de parca i s-ar fi cuvenit. Bineinteles ca a fost tratat cu laptic si cu tot felul de bunatati. N-a mai plecat si nimeni nu l-a revendicat niciodata. A fost botezat Misu, fiindca era baiat. Si l-a indragit toata lumea. Nazdravaniile lui amuzau toata casa, fiecare dorind sa-l ia in brate si sa-l mostroceasca putin. Iar el le facea tuturor pe plac. Dar Misu a crescut, i-a venit si lui vremea, si tot prin gradina a plecat sa-si aline dorul de mandre. A aparut a doua zi, dar nu singur, ci cu o frumusete de pisicuta, pe care a prezentat-o celor din casa si a condus-o la farfuria cu mancare. A pazit-o pana ce Blondy (asa a fost botezata) a mancat pe saturate si apoi a mancat si el, tacticos. Povestea s-a repetat cateva saptamani, timp in care Misu nu avea ochi decat pentru Blondy. Veneau, mancau (Blondy prima), si dupa aceea plecau sa-si depene povestea sentimentala. Dupa o perioada, a venit numai Blondy. Manca si se retragea, apoi venea Misu, si pleca si el in treaba lui. Tot asa, situatia a durat cam o luna. Intr-o zi, cine apare printre ierburi si flori? Misu, urmat de Blondy si patru pisoiasi in sir indian. Motanul nostru isi intemeiase o familie! Au luat in stapanire o magazie unde s-au instalat comod. Bucurie mare in toata casa, mai ales ca puii lui Misu erau tot asa jucausi si draguti ca tatal lor. Dar linistea casnica a motanului nostru nu avea sa dureze prea mult. Intr-una din zilele frumoase de vara, in curtea casei a aparut o "ispita", o pisica fermecatoare, adevarat top-model, care s-a dat la Misu pe fata, fara nici o sfiala. Fiind de fata si Blondy, Misu si-a pastrat demnitatea, si vrand sa-si dovedeasca fidelitatea, a inceput s-o scarmene pe intrusa, alungand-o din curte, spre satisfactia intregii familii.
Test de fidelitate
Ispita
 
Toti am fost mandri de Misu familistul. Dar aventura nu s-a sfarsit. De la o vreme, Blondy incepuse sa plece prin livezile satului ca sa vaneze delicatese pentru copii: turturele, vrabii si altele. Cat lipsea de acasa, cine credeti ca aparea? Ispita, prezenta imediat dupa ce sotia legitima disparea pe sub gard. Tulburat in cele din urma de insistentele ei, Misu a sfarsit prin a raspunde la avansurile "Ispitei", tratand-o cu mancarea din farfurie, ba chiar plimband-o prin gradina, spre stupefactia noastra, a tuturor. Dar ce trebuia sa se intample s-a intamplat. Intr-o zi, Blondy apare pe nepusa masa si-l surprinde pe Misu cu Ispita. Credeti cumva ca falnicul nostru motan s-a pierdut? Nici vorba! A luat-o pe intrusa la poceala, a paruit-o si-a alungat-o, spre multumirea lui Blondy, iar lucrurile au reintrat in normal. Ce-i drept, un normal cam ciudat, care inseamna ca imediat dupa ce pleaca Blondy la vanatoare, apare Ispita, impacata cu gandul ca va manca o bataie sora cu moartea, daca apare Blondy. Si totusi, vine! Iubire cu nabadai! Sigur, si noi, oamenii, suntem pusi cateodata in situatia de-a fi surprinsi cu ceva "ispite", dar nici prin cap nu ne trece sa procedam ca Misu, pentru a ne salva reputatia. E bine sa mai si invatam de la animale cate ceva.

LILI, de Laurentiu Neagu




LILI 
Una din multele bucurii pe care ni le oferă natura este veni­rea primăverii. 

După o iarnă plic­tisitor de lungă, cu cât se apropie anotimpul florilor, hainele groase care ne-au apărat de frig devin tot mai grele şi mai nesuferite, iar soarele, pe zi ce trece, este tot mai darnic şi prietenos, rămânând tot mai mult timp cu noi. Ce uşurare! Să ai pe tine doar un tricou şi, even­tual, un jerseu, face ca mer­sul pe jos să fie mai sprinten, iar bucuria sufletului, mai mare.
În ziua despre care vreau să vă povestesc, drumul ce străbate li­va­da oraşului se zvântase şi te îm­­bia la drumeţie, oferind şi un peisaj mirific, din care nu lipseau Bu­cegii, Postăvarul, Piatra Cra­iului şi Munţii Făgăraş. Ce dacă mai aveau pe vârfuri pete albe de zăpadă? Jos, pe pământ, era călduţ, iar ciripitul păsărilor, parfumul florilor şi zumzetul albinelor îţi dăduseră senzaţia că pluteşti într-o lu­me de vis. Farmecul acestor clipe a fost risipit de un mieunat abia auzit, un fel de strigăt de ajutor, venit din lumea pisicească. Pe drum, la mică distanţă de mine, am văzut ceva ce semăna cu un şoricel. Acea fiinţă, spre uluirea mea, mieuna. Cine a mai văzut ca un şoricel să miaune?! Enigma s-a risipit când l-am luat în mână. Era o pisicuţă la fel de mică pre­cum un şoricel. Probabil că fusese luată de la mama ei, după ce a venit pe lume, şi a fost abandonată fără milă, într-un loc îndepărtat, de unde nu mai avea nicio posibilitate să se întoarcă acasă. Nu puteam să apreciez câte zile are sau ce a mâncat, de când stă ascunsă prin iarbă. Numai ochişorii erau de ea, holbaţi peste măsură de frică. Semăna cu un liliac, de unde i s-a tras şi numele: "Lili". Am pus-o în bu­zunăraşul de la tricou şi m-am grăbit spre casă. Doamne, ce desfigurată era! Picioruşele erau ca nişte scobitori, iar blăniţa nu apucase să crească. În primele zile, a mâncat lapte cu ajutorul unei seringi, iar de dormit şi-a ales drept culcuş un pantof de sport, din care nu se vedea. Avea o dorinţă de a trăi uimitoare. După două săptămâni, arăta cât de cât a pisică şi, încet-încet, a devenit o domnişoară frumoasă, cu o blană de ursuleţ, spicată cu galben, într-un model admirat de toţi.
Cei doi câini din casă au adoptat-o imediat. Di­mineaţa se prezintă la culcuşul ei şi se liniştesc pe dată, după ce constată că totul e în regulă. Lili îi mângâie cu lăbuţa pe bot şi acesta este salutul lor matinal. Peste zi, îi place să stea mult timp în iarbă, să se joace cu floricelele, iar când oboseşte, doarme dusă, la umbra unui brusture sau pe un petic de iarbă scăldat de soare, în caz de răcoare. În fond, iarba a fost prima ei casă, care i-a oferit roua dimi­neţii, ce-i ţinea şi de foame, şi de sete. A fost o minune că Lili a fost recuperată, însă efortul şi dra­gostea celor din casă a fost răsplătit din plin. Prin drăgălăşenia ei şi prin ghiduşiile surprinzător de amuzante pe care le face, a reuşit să ne cucerească pe toţi. În final, a preluat comanda în casă. Iată cum:
Când ne întoarcem de la treburile noastre, Lili este cea care ne întâmpină cu o bucurie nespus de mare, gângurind ca o porumbiţă. Face câteva tum­be, apoi se strecoară sub haina pe care n-ai apucat s-o pui în cuier. O găseşti prin mânecile ei, unde aşteaptă s-o mângâi, apoi aleargă la câinii care aş­teaptă şi ei să fie luaţi în seamă. Vestea venirii stă­pânilor este anunţată de Lili ca un eveniment crucial, cu fâlfâiri de codiţă, pe la botul dulăilor şi cu tot felul de tandreţuri pisiceşti, prin atingerea gin­gaşă a căpuşorului ei cu cel al câinelui. Greu stăpâneşti nerăbdarea lor de a-şi manifesta bucuria reîntâlnirii, chiar dacă ai lipsit de acasă o perioadă mai scurtă. Regreţi, pur şi simplu, că ai numai două mâini, pentru a le satisface dorinţa de a fi mân­gâiaţi. Lili s-a dovedit a fi un terapeut competent, în tratarea fraţilor ei de rasă canină. Nu de puţine ori, am surprins-o făcându-le masaj pe burtă, iar ei stau extaziaţi, ca purceluşii când sunt scărpinaţi. Cum pisicile dorm mult, Lili îşi face somnul şi în patul stăpânilor, strecurându-se sub pătură, obicei rămas din primele zile de viaţă, când se ascundea de lighi­oanele care-i ameninţau existenţa. Se simte bine când doarme cocoţată pe spinarea unui câine care stă nemişcat, până ce "şefa" îşi face somnul, cu­fun­dată în blana caldă şi primitoare.
O atitudine ciudată la un animal, dar explicabilă la Lili, este plăcerea de a asculta muzică. Este fan Mozart, dar nu se dezlipeşte de noi, când în casă se aude muzică clasică sau "liniştitoare". Faptul că este melomană bănuiesc că se datorează concer­telor date de păsările din livadă, în perioada ei de exil, singurele care îi mai alungau urâtul, în clipele lungi de singurătate şi tristeţe. O iubim şi ne iubeşte. Este prinţesa noastră, care ne-a schimbat atitudinea faţă de viaţă, pe care acum o preţuim la alţi parametri. A câştigat dreptul la viaţă printr-o voinţă de ne­descris. Ne-a uimit bucuria ei de a trăi, molipsindu-ne şi pe noi.
Nu pot să închei povestea lui Lili, fără s-o pâ­răsc că-i place să se ascundă prin dulapuri, sertare, vi­ţă-de-vie, pomi fructiferi, unde se ceartă cu co­ţofenele. Noi trebuie s-o căutăm, fiindcă aşa e jocul. În rest, este o armonie deplină!
Oameni buni! Dacă aveţi pe lângă casă animale de companie care aduc pe lume pui care vă de­ran­jează, daţi dovadă de suflet şi lăsaţi-i măcar câteva zile lângă mama lor, să prindă puteri, iar dacă aţi luat hotărârea de a-i abandona, faceţi-o în zone lo­cui­te, pentru a fi adoptaţi, şi nu pe câmp sau pe şo­sele, unde nu au nicio şansă de supravieţuire. Măcar atât! În fond, pentru venirea lor pe lume, principalul vinovat sunteţi dumneavoastră, pentru nesu­pra­veghere şi nesterilizarea animalului de companie.

LAURENŢIU NEAGU 

Saturday, May 16, 2015

Lectie de fericire, de Laurentiu Neagu (prezentare)

        
         Atunci cand Dl. Laurentiu Neagu si-a prezentat cartea „Secaturile” la Oradea, la sfarsitul prezentarii s-au auzit multe voci din public ce exprimau ingrijorare, panica, neincredere si in special cereri de clementa. Cel de-al doilea volum al domniei sale, scris, daca am retinut eu bine, in urma succesului imens al primei carti si la indemnul celor din jur si al cititorilor, oferea o imagine sumbra a prezentului Romaniei si nici o speranta de mai bine in viitor, concluzia fiind ca destinul Romaniei nu mai poate fi contemplat decat privind inapoi, mâinele intunecat refuzându-se privirii. „Şi cum, nu-i daţi României nici o şansă?” era intrebarea care s-a auzit si care, oricum, exprima perplexitatea generală. Răspunsul era o sentinţa pe cât de nemiloasă, pe atât de strălucit argumentată in cartea mai sus menţionată.
        Am aflat după o vreme că dl. Neagu intenţionează să scrie o continuare a emoţionantei epopei personale şi naţionale. Nu-mi amintesc deloc dacă răzbătea din cele aflate de mine scopul celei de-a treia cărţi şi totuşi ideea unei tentative taumaturgice plutea undeva în eter. Am putut constata, de curând, că intuisem bine. Concluzia? În primul rând, faptul cunoscut de oricine, că a stabili un diagnostic corect este cheia oricărei terapii şi îmi era foarte clar că diagnosticul pus României în Secăturile 2 era cât se poate de corect; mai era vorba apoi şi despre personalitatea şi spiritul lui Laurenţiu Neagu, eminamente luminoase şi pozitive, dinamice, creative şi combative. Un astfel de om nu se resemnează, nu se complace şi în special nu se detaşează de soarta naţiunii lui, oricât de umbrită ar fi ea de propriile păcate. Şi mai există un aspect important legat de destinul naţiei, un aspect care cu siguranţă are o mare, hotărâtoare greutate atunci când ne referim la motorul acţiunilor domniei sale. Mă refer aici la convingerea lui (şi cu siguranţă nu numai a lui, există, cred, un puternic curent de opinie naţională în sensul acesta) că România este victima unei conspiraţii mondiale extrem de abil condusă ...(sin.) ce vizează înlăturarea prin orice mijloace a etnicilor sau, în fine, a locuitorilor acestui spaţiu geografic, în scopul ocupării lui de către alte etnii. Ei bine, să stai deoparte, să alegi neutralitatea şi pasivitatea în astfel de condiţii, atunci când natura şi educaţia te-au înzestrat cu arme de luptă – intelectuale, evident – ar fi la fel de criminal ca o fraternizare cu duşmanul. Şi pentru că orice duşman autentic are o parte exterioară, vizibilă şi una interioară, adânc ascunsă în fiinţa victimei, în sinele celui persecutat, sau vizat, dl. Neagu se lansează într-un atac devastator, în termeni de război, împotriva părţii inamice pe care o consideră ca având potenţial maxim de distrugere: duşmanul dinăuntru. Este imposibil să te aperi de ceva ce nu ştii că există; este imposibil să lupţi eficient împotriva unui adversar invizibil. Tocmai de aceea, demersul constă în primul rând în demascarea tuturor viruşilor sufleteşti şi a mecanismelor secrete care ne subminează sănătatea, modul de gândire, stările emoţionale, într-un cuvânt, sistemul de apărare. Mai mult, ne arată pas cu pas în ce fel şi de ce modul de gândire al marii majorităţi a oamenilor este greşit, modul în care se raportează la realitate este deviant sau chiar aberant şi care sunt abordările corecte ale acestor aspecte. „Lecţie de fericire” este mai mult decât o lecţie de fericire, deşi, în treacăt fie spus, autorul afirmă că fericirea este scopul suprem al vieţii. Privesc acest lucru oarecum ca pe o tactică pedagogică. Se învaţă mai mult din cartea dumnealui, pentru că a trăi corect din toate punctele de vedere, moral, spiritual, etic, depăşeşte imperativul fericirii personale, ori lucrarea d-lui Neagu confirmă implicit, printre altele, afirmaţia marelui Eliade, potrivit căreia „nu există decât fericirea pe care o poţi da altuia”.
        Citând afirmaţia autorului, „cartea propune metode de vindecare a bolilor psihosomatice, care reprezintă 75 % din totalul bolilor cunoscute, dar şi unele boli organice, metode de ridicare a coeficientului de inteligenţă, posibilitatea de a ajunge la iluminare prin tehnici uşor de aplicat de orice persoană, indiferent de gradul de pregătire.” Un segment important al cărţii este dedicat mecanismelor trăirilor emoţionale, care, pentru a fi înţelese, autorul recurge la explicaţii ştiinţifice, cum ar fi anatomia creierului şi modul de funcţionare a diferitelor lui părţi, un alt capitol face legătura dintre sănătate şi nutriţie, cu referiri la experienţe sau chiar experimente personale şi soluţii extreme de eficiente în ce priveşte modul ideal de a asigura necesarul de calorii organismului, în aşa fel încât acest gen de alimentaţie să constituie o garanţie a sănătăţii şi longevităţii individului. Chiar la începutul carţii se insistă mult pe importanţa covârşitoare a unei atitudini mentale pozitive, din nou cu exemple din viaţa autorului şi a unor persoane intâlnite de el de-a lungul anilor. Poate că e cazul să amintesc, în special pentru cei care nu au avut prilejul încă să se întâlnească cu scrierile lui Laurenţiu Neagu, faptul că orice călătorie în universul lui livresc este şi una de plăcere, nu doar în scop informativ. Informaţia este, într-adevăr, bogată şi extrem de instructivă,… dar nici pe departe singurul element atractiv. Dl. Neagu ştie să scrie. Scrie din suflet, cu patos şi convingere seducătoare, reuşind mereu să creeze fascinaţia care de obicei ne ţine lipiţi de un roman captivant.
         Şi am ajuns şi la punctual culminant al cărţii, dezvăluit după jumătatea cărţii. “Dianetica îi poate salva pe români” se numeşte capitolul în care dl. Neagu dezvăluie soluţia propusă pentru vindecarea unei boli ce pare fără leac. Dianetica este o terapie cvasi-necunoscută în România, care în occident se bucură de o reputaţie şi o popularitate demult stabilite. Nu cred că are rost să reiau în această prezentare definiţia, descrierea şi metodele prin care această terapie transformă un om supus bolilor, stresului şi necazurilor vieţii într-un individ sănătos, echilibrat, elevat spiritual şi intelectual. Toate acestea sunt explicate în amănunt în carte. Pot, totusi, să precizez că, dacă dintre toate terapiile existente în lume la ora actuală Laurenţiu Neagu a ales-o tocmai pe aceasta ca leac al bolii naţiunii, motivul este, în mod clar, nu doar eficienţa metodei, ci, şi acest lucru este de o importanţă capitală, faptul că dianetica poate fi practicată de oricine: teoretic cel puţin, oricine poate deveni terapeut şi, evident, oricine poate fi pacient. Riscurile, ni se spune, sunt inexistente. E vorba aici de un tratament ne-medicamentos, oarecum asemănător şedinţelor la psiholog, în urma căruia singurul lucru rău care se poate întâmpla este să nu se întâmple nimic. Lucrul bun care se poate întâmpla este anihilarea cauzelor, a rădăcinilor tuturor factorilor care duc la boli fizice şi psihice. Daca ne gândim putin la aspectul concret al acestei idei, la punerea ei in practică şi la generalizarea ei pe tot cuprinsul României, rezultatul ar fi, neîndoielnic, o renaştere spirituală a acestui popor, întrucât metoda nu numai că vindecă, dar şi sporeşte capacităţile intelectuale ale pacienţilor.
          Voi spune doar atât despre metoda dianeticii – că potrivit acestei teorii, destinul nostru nu este scris în stele, ci în celulele creierului nostru. Dianetica numeşte aceste inscripţii “engrame” şi rolul ei este să le şteargă, pentru că ele poartă doar informaţie negativă, înregistrată începând cu perioada prenatală şi având puterea de a ne influenţa devastator fiinţa. Orice traumă înregistrată la nivel inconştient ori subconştient devine o engramă care atrage cu putere malefică şi fără ştirea noastră formarea altora. Purtăm în noi, fără să ştim, mesaje secrete, ca nişte tatuaje inscripţionate pe fiecare celulă. Un alfabet al răului, ce ne duce spre suferinţă, venind dinspre durere. Nu în stele, ci în carnea şi sângele nostru. Curăţindu-ne de acest rău, ne purificăm sufletul, iar cerul existenţei noastre îşi va reordona stelele, pentru a fi aidoma norocului pe care ni-l construim.