Thursday, July 31, 2014

ALOIS - povestire de Patricia Prodan

*
„Întuneric!” strig pentru a auzi ecoul.
”Întuneric. ”îmi răspunde calm ecoul.             
”Întuneric... ”se aude încă în depărtare.
Întunericul mă învăluie. Flăcări întunecate ca umbrele cu stăpâni neînsuflețiți de cenușiul vieții ard... și totuși... nu simt nimic. Întunericul mă înconjoară cu mii de fire de paianjen. N-am nici o scăpare în jungla aceasta umilitoare. Mi-e frică.
Lacrimile îmi curg fără să-mi aline durerea și ard ca tot atâtea zgârieturi de fiară iesita din focul iadului. Sunt ca niște cioburi de fericire care mă rănesc și mai rău, afundându-mă mai adânc în propria-mi nenorocire.
Este singurul semn care mă convinge că am înțeles totul: plâng fără motiv.
Încet-încet lacrimile nu mai curg, pentru că nu mai există în mine nimic atât de ușor încât să-mi permit să-l pierd. Am pierdut prea mult. Am pierdut prea multe.
Închid ochii și las somnul- această viață paralela plină de desfătări și bucurii - să mă cuprindă.
Mă plimb pe stradă scăldându-mă în picuri reci de ploaie. Sunt mândru de veselia mea provizorie, deoarece o înlocuiesc încet cu adevărul. Dar până atunci...
-         Poate că iluzia e boala acestui secol..., spun.
Eu?! Eu...am vorbit? Se pare că da... Măcar mi-am desfundat pe dinafară urechile astupate pe dinăuntru.
În spatele meu o privire fixă și alunecoasă îmi țintește fericirea și libertatea. Frica mă străbate, o teamă pură îmi dă târcoale ca unui animal săbatic. Sper că e doar un presentiment și fiorii sunt doar în mintea mea. Dar el e acolo. M-a găsit.
Picioarele îmi tremură, dar măresc pasul. Caut cu privirea oameni de la care pot cere ajutor, dar nu este nimeni înafară de unchiul meu, de întuneric și de mine.
Acum pot auzi sunetul pașilor săi apropiindu-se. Inima îmi bate nebunește în piept. Singura cale de a scăpa este să fug. Alerg, alerg, virez la stânga, mă opresc, pornesc din nou continuând să alerg fără oprire până nu mai pot respira și sunt nevoit să mă opresc. Apoi mă întorc. Văd trotuarul, copacii, luna. Asta este. Nu există nici un urmăritor. Scot un oftat de ușurare și simt cum anxietatea dispare din corp. Zțmbesc.
Apare dintre umbre Alfred. Este rândul lui să zâmbească. Înaintează mecanic spre mine privindu-mă sălbatic cu niște ochi de speriat.
Încerc să țip, dar scot numai câteva sunete slabe. Nu pot striga. Sunt din nou mută. Mută de frică. Mută de oboseală. M-aș specializa în urlet, dar ar fi imposibil.
Aud întunericul, îl simt, mă înconjoară, iar eu nu mai aud și nu mai simt nimic înafară de el.
Apoi mă trezesc. De fapt sunt în pat. Și plâng, plâng ca o fetiță.
                                        **
Îmi deschid ochii și observ în bezna nopții, dincolo de fereastră niște umbre mișcându-se printre copaci.
„Ajutor.”, gândesc eu cu o speranță la fel de mută ca și glasul.
Norii negri dezvelesc luna fiind totodată niște ștergătoare reci de iluzii. Umbrele sunt de fapt niște crengi care dansează cu vântul rece de toamnă. Nimeni nu mă poate scăpa de el. Nimeni nu mă poate scăpa de mine.
Se aude un huruit bolnav de motor. O mașină ruginită se apropie de conac. Unchiul meu Alfred, singura mea rudă în viață a ajuns acasă.
Îmi mângâi rănile de pe brațe pentru a le pregăti de durerea ce urmează, însă simt doar o amorțeală dureroasă.
Ușa de la intrare se deschide scârțâind și este urmată de zgomotul pașilor greoi ai bătrânului.
O dată cu intensificarea sunetelor, bătăile inimii mi se intensifică. Ghemuit pe pat, cu genunchii la piept, număr pașii. Așteptarea aceasta este îngrozitoare.
Umilințe. Torturi. Pedepse. Batjocoriri. Abuzuri. Minciuni. – toate astea m-au făcut să mă tem de el, de întuneric, de răul ce speră să-mi străpungă inima pentru a mă domina. Și mă rog, mă rog la Dumnezeu, dar El parcă este surd și orb în privința mea. Renunț în fiecare secundă la El, refuz să mai cred că pot fi salvat. Mă înec în singurătate, dar nu pare să-i pese nimănui de soarta mea.
Ce culoare are singurătatea?
Este chiar atât de orbitoare? Ceilalți oameni nu observă cât de singur se simte aproapele său. Oamenii singuri sunt de vină pentru că nu strigă după ajutor?
Sau este întunecată? Victima singurătății by vede că poate în jurul său sunt oameni care să-i alunge torționora și să-i umple golul.
Victima e mută, iar ceilalți sunt prea orbi.
                               
***
Alfred aprinde lumina în tot conacul. Eu când l-am implorat să aprindă o lumină cât de mică în această încăpere în care m-a silit pe întuneric. Lumina se strecoară dedesubtul ușii. Îmi întorc privirea de la ușa încuiată. Ziua îmi pare inutilă, lumina vătămătoare și mai chinuitoare decât întunericul în care mă aflu.
Pașii ajung în fața ușii. Un clinchet slab și ușa se deschide larg. Îmi feresc ochii de lumina bruscă ce apare în cameră ca o binecuvântare și cu un blestem.
-         Alois...
Da. Acesta mi-este numele, nu mi l-ai greșit cum obișnuiai să faci. Nu am de gând să-ți răspund. Nu am niciun chef să vorbesc. Prea mult am încercat, fără rezultat.
Se apropie de pat, iar eu îmi strâng mai tare genunchii la piept.
-         Alois.
Vocea lui tărăgănată îmi rostește numele într-un mod neplăcut. Nu dau niciun semn că aș fi în stare să răspund, Simt curiozitate, repulsie și spaimă față de privirea lui alunecoasă și metalică, față de șiretenia nemascată, de ipocrizia pe care, ciudat, n-o ascunde, față de amestecum de canalie și pervers.
Îmi prinde bărbia în mâna lui mică și groasă, apoi strigă:
-         Alois!
Îmi înghit cu greu țipătul și deschid gura, incapabil să scot decât un sunet de animal rănit. Sunetul acela se aude atât de ciudat... Parcă este stinsă, amărâtă, lipsită de viață sau sufocată de durere, deși este prea posibil să fie toate.
-         Ești bine?
„De parcă îți pasă cu adevărat.” Dau pozitiv din cap și-mi întorc privirea de la fața lui. Nesinceritatea lui este fără limite. De fapt, termenul este total nepotrivit. Neisncer este acea persoană care ascunde adevărul, îl cunoaște; dar în el nu există nici o urmă de adevăr, nici minciună, nimic, în afară de o asprime scârboasă și o perversitate ieșită din comun.
Își trece buricul degetului mare peste buzele mele și mă privește lacom.
-         Reîncepem ce n-am terminat noaptea trecută?
Nu am nici o scăpare. Sunt prizonierul lui. Mă aflu prins în pânza acestui paianjen mare și gras. Vocea lui îmi reverbează prin minte și-mi înțeapă inima.
Părul nepieptănat, rănile neîngrijite nu-l opresc să ridice capul și să răspundă ocărilor și britalităților pe care le încasează. El, însă, își pleacă capul umil. Își cunoaște preabine poziția: de egal prin naștere, inferior prin neputința de-a lupta. Nopțile și le petrece pe „terenul de război”, iar zilele în singurătate.
Fața lui e atât de aproape... Pot să-i privesc trăsăturile feței. Nasul îi este micuț și subțire spre deosebire de obrajii rotunzi, sprâncenele groase și bărbia ascuțită. Ochii îi sunt afundați în orbite și au o culoare spălăcită între căprui și verde. Gâtul scurt și gros veșnic îi este acoperit cu o eșarfă galbenă murdărită cu sos. Cămașa pe care o poartă toată săptămâna fără s-o spele și fără să-i încheie nasturii egali, duhnește a tutun. Panataloni- mai jegoși decât eșarfa îi poartă neglijent, fiind îmboțiți sub greutatea lui.
Ai zice că locuiește într-un grajd, nu într-un conac. Conac este numai cu numele. După ce părinții mei au ars de vii într-una idn încăperi, repararea camerelor devastate a fost amânată, iar în final anulată. Unchiul n-are o problemă cu asta. Ziua o trăiește regește petrecând în baruri, iar noaptea mă torturează când nu bea prea mult, dar nu îndeajuns cât să cadă ca un buturug în pat. Trecând anii, a fost necesar ca încăpere cu încăpere să stingă lumina și să le închidă cu cheia. Mobilele și alte obiecte de valoare ale familiei le-a vândut pr bani puțini pentru a se răsfăța mai mult. A vândut tot. Toate amintirile frumoase petrecute cu familia. Tot ce-i amintea de fericirea propriului său frate. Mi-a vândut trecutul construindu-mi prezentul prin umiliri inutile. Este atât de inutil să mă zbat, să lupt cu acest om nepăsător și nebun. Țăranul slăbănog care a fost numit moștenitorul averii s-a transformat într-un mocofan gras din pădure cu tendințe sadice alimentate de o manie egocentrică și irațională pentru bani și plăceri. L-am întâlnit prima oară la înmormântarea părinților, unde am dedus din mica noastră conversație că este ceva mai inteligent- deși probabil analfabet și cu siguranță homosexual, având sensibilitatea unei gâște, dar otutși cu o lăcomie nempsurabilă care îl face să obțină cu forța orice, având o șiretenie nativă. Toată lumea s-a lăsat păcălit de manierele lui de țăran incult, dar descurcăreț. Este un manipulator foarte abil, cu capul bine înfipt între umeri, cum sunt toți de teapa lui. Tot ce a făcut a avut un scop. Vezi ce poate face banul din om?!
Gura îi duhnește a băutură, mâinile lui a fum de țigară. Părul lui cărunt este lipit de scalp pentru a-i asunde o mare parte din mătreață. Fața lui bărbierită neglijent îmi înțeapă fața în timp ce-mi mușcă gâtul cu buzele lui slinoase. Încerc să îl îndepărtez, dar o bună parte din greutatea lui de trei cifre se află peste mine.
„Încetează...!”mă chinui eu să strig... în gând, lovindu-l cu putere în față.
-         Credeam că te-ai învățat minte. Eu fac ce vreau, tu faci ce-ți spun. Măi, măi... vei avea nevoie de o pedeapsă...
„Nu-ți face griji. Va veni momentul când eu o să pot face vreau.”, îmi spun nervos.
        Îmi prinde părul blond și mă zgâlțâie puternic până cad pe burtă. Își trece mâinile pe spatele meu, apoi buricul degetelor..., după aceea unghiile. Îmi rănește pielea, și-așa vânătă.
                                               
****
Brusc sună telefonul. Se ridică greoi de pe mine și ridică receptorul.
-         Bună seara. Alois T.?
-         Ați greșit numărul...
Își amintește că a rupt legătura de la telefonul acesta. El nu este conectat la nimic. Atunci cum funcționează? Îl ridică în brațe, spoi îl izbește de perete. Din receptor, aceeași voce de bărbat spune:
-         Te voi prinde.
Încerc să mă ridic din pat, dar acea voce îmi șoptește:
-         Rămâi nemișcat. Nu vorbi. Vrei să te răzbuni?
”Mai mult ca niciodată”, îmi spun în gând.
-         Dă-mi sufletul tău și te voi răzbuna.
”Nu atât de ușor. Un suflet valorează mai mult decât o răzbunare. Bănuiesc că aveai de gând să-l omori pe nenorocit și să-mi furi sufletul.”
-         Care este dorința ta?
”Dorința mea? Dacă ar fi să-mi doresc ceva.. aș vrea să pot să devin de neumilit.”
-         Ți-o împlinesc dacă la sfârșit îmi dai sufletul tău.
„Interesantă propunere. Focul să-mi mistuie trupul, aerul să-mi înăbușe cenușa, pământul să mă înghită și apa să-mi acopere mormântul dacă accept să fiu șantajat de tine.”
-         Te pot salva. Te voi proteja. Te voi sluji dacă îmi spui doar „da”.
„Nimeni nu mă poate salva. Dumnezeu nu poate, nici tu nu poți. Sunt doar niște promisiunui deșarte. Și părinți mi-au spus acest lucru. Nu m-au putut proteja. Nici tu nu o să poți. Și nu am nici o garanție că o să te ții de cuvânt. Deci răspunsul meu este NU.”
-         Te lași murdărit de o astfel de jigodie de om?
„Măcar nu mă las șantajat de tine.”
-         Bine. Cheamă-mă dacă te răzgândești. Pot să-ți dau tot ce dorești. Orice dorință ai, fie ea durabilă sau nu.
Acea voce dispare, dar nu și întunericul profund care l-a lăsat în urmă.
-         O greșeală. A fost ori o greșeală ori o farsă. Te-ai speriat? Hahaha! Normal că te-ai speriat, vierme prost!
Mă ridic în genunchi și brațe și-l privesc furios pe unchiul meu. Atât de furios încât el înțelege după imaginație replica pe care voiam să i-o arunc.
-         Alois. Nu există pentru mine nici o lege înaintea dorinței. Legile sunt pentru sclavi, îmi aruncă el aceste cuvinte.
„Ca mine, așa-i? Legile sunt pentru sclavi ca mine. Numai că de sclav ai nevoie în orice moment, îți este indispensabil, in timp ce pe mine mă crezi un simplu obiect. Mă scoți la lumină sau chiar mă lași în întuneric, mă silești, mă lovești, îți bați joc de mine, apoi... mă închizi în întuneric. Chiar dacă luna luminează o încăpere a sufletului meu, umbrele își au sălașul după cele mai negre scenarii imaginare din mintea mea și rămâne același întuneric în celelalte.”
-         Eu te pot ajuta, spune vocea. Te pot ajuta să scapi de unchiul tău.
„Îmi pare rău. Am ratat întodeauna totul, pasionat fiind de dezamăgire. Acum pleacă!”îi spun în gând.
Vocea tace.
                       
                                        *****
Sunt doar eu, întunericul și bătrânul sadic pe care-l numesc unchi. Din nou, din nou și încă o dată, Alfred își bate joc de corpul meu. În mine simt o teamă că aș fi mai singur decât de obicei. Prefer să fiu singur decât să mă simt așa.Când se plictisește, mă lasă baltă sau îmi vorbește de cât de inutil sunt. Nu știu de ce îl las să mă trateze atât de josnic, ca pe un gunoi. Sunt neputincios și inert în preajma lui, asta este scuza mea. Încerc să uit că port un nume, că sunt pe lume, că sunt tratat așa. Nu mi-a mai rămas nimic. Nici credință, nici devotament, nici onoare. Sentimentele mele sunt doar un sos ratat care-mi strică gustul.
Întins pe pat lângă nenorocitul de bătrân, nu-mi pot mișca corpul. Îmi închid lent ochii și aștept. Tot nu pot dormi. Creierul meu refuză să tacă. Brusc se aude o melodie atât de liniștită și delicată însoțită de o voce perfectă.
-         Cât de mult poți să taci când în tine e gălăgie?
Cât de mult poți să rabzi cea mai grea umilire?
Cât de mult poți înnăbuși ura ce zace in tine?
Cât de mult poți aștepta a Dumnezeului pace...
... Ce știi că nu va veni...?
Vocea acea. Atât de frumoasă și de sinceră. Atât de plină de iubire și de compasiune. Îmi mângâie blând urechile.
„Nu știu.”, răspund cântecului.
Muzica se sfârștește, iar vocea îmi spune:
-         Te-ai gândit la vreo dorință pe care ți-aș putea-o împlini?
„Nu. Cine ești?”
-         Nu știu exact.
„Nu o să mă lași în pace, nu-i așa?”
-         Nu. Ești prea tânăr. De ce accepți să fii tratat așa?
„Port niște lanțuri. În suflet. Dacă vreau să plec, nu am unde... și cum. Sunt legat de casa asta ca un câine de stăpân.”
-         Și prețul fericirii e atât de scump?
„Eu nu mai știu să fiu fericit... Am uitat...
Asta oricum nu m-ar fi ajutat!”
-         Preferi să mori cu moșul ăsta?
„Da. Prefer să mor. Durerea de a fi viu este gravată oricum în sufletul meu.”
-         Știi ce? De ce nu-mi dai sufletul tău pentru răzbunare, uitare și eliberare?
„Pentru că nu te-ar mulțumi. Nu este ceea ce vrei.”
-         Ce vreau?!
„Vrei un suflet adevărat, nu o cochilie goală.”
-         Sufletul tău nu e o cochilie goală.
„Ai dreptate. Este de fapt o casă dărăpănată.”
-         Te pot ajuta să o repari.
„Să-i repari fațada? Cu ce rost? Nu e bună de nimic, praf, gunoaie, pânze de paianjen, mucegai - e tot ce poți găsi acolo.”
-         De ce spui asta?
„Pentru că asta sunt eu. Sunt diferit față de ceilalți. Nu ai altceva mai bun de făcut decât să-mi citești gândurile?”
-         Ce este greșit în a fi diferit? Ce e greșit în a fi tu?
Înghit aceste întrebări prostești și-i spun în gând:
„Nimic. Tu continuă să fii tu însuți. Continuă să îți reprimi gândurile. Continuă să materializezi inutilul prin vorbe și să le dai glas.”
-         Cât timp a trecut?
„N-am de unde să știu. Unchiul meu nu-mi spune decât dacă e noapte sau zi.”
-         Nu. Cât timp a trecut de când ai ieșit ultima oară afară?
„Nu știu. Probabil o săptămână, o lună sau un an. Nici măcar nu-mi amintesc câți ani am.”
-         Cât timp a trecut de la moartea părinților tăi?
„Trei ani și câteva luni.”
-         Toți oamenii sunt așa. Nu uită durerile prin care trec, dar uită cât timp a trecut de la ultima baie reconfortanta, sau ultima zi de relaxare și liniște. Pot să te eliberez de aici. Să ieși afară.
„Da?... A! Cu prețul sufletului... Nu am nevoie să ies afară.”
-         Tu ai văzut vreodată cu adevărat cât de splendidă este mingea aceea de foc care încălzește delicat pielea oamenilor?
„Nu știu. Poate.”
-         Cum se numește?
„Nu știu. Am uitat.”
-         Soare! Și soarele este atât de iubitor! Luminează tot ce-i negru, îngrozitor. Dă culoare naturii. Dă culoare la tot!
„Tot?”
-         Da. Tot. Vântul este atât de plăcut. Ca și cum degetele naturii te ating, te țin de mână și dansează cu tine în ritmul lor iubitor și cald. Păsările cântă și zboară în bolta aceea albastră ca și ochii tăi. Ele zburdă energice neștiind durerile oamenilor sau ale altor ființe... Iarba atât de moale și verde...
„Continuă! De ce te-ai oprit?”
-         Parcă spuneai că nu ai nevoie...
„Atunci taci. Lasă-mă în pace!”
-         Ce spui dacă nu taxez acest serviciu?
„Care este scopul tău? Ce crezi că o să obții făcând asta?”
-         Îmi dai un nume. Mereu mi-am dorit un nume frumos.
„De ce? Tu ai un nume amuzant?”
-         Nu-mi amintesc numele. Nu știu cine sunt. Măcar știu ce vreau.
„Eu nu știu ce vreau pentru că nu știu cine sunt. La tine este mai simplu. Trebuie doar să primești o identitate. Eliberează-mă din acest iad întunecat și îți dau un nume, demon necunoscut ce ești. ”
Să mă elibereze? Din ce? Nu sunt legat. Nu sunt închis în vreo cușcă unde nu pot nici măcar să mă mișc. Da. Nu sunt închis într-o cușcă, dar corpul meu este o închisoare. Nu cred că mă poate elibera de corpul acesta slăbit...
Întunericul mă învăluie. De data asta îl simt: rece și gol, de parcă este și nu este acolo. O umbră se materializează grandios și-mi învăluie trupul. Mă ridic lent din pat și încerc să-mi recuperez pașii. De mult timp nu am mers atât de ușor. Îmi mișc energic încheieturile. Mă trezesc din amorțeala aceea monototnă și dezolantă asemănătoare cu moartea. Simțurile îmi revin.
Simt un miros de fum care se apropie de camera întunecată unde mă aflu.
-         Grăbește-te! Conacul arde!
Alerg fără să privesc înapoi la unchiul care doarme neștiutor de soarta care are să-l omoare.
-         Cum te simți...?
Nu îi răspund. Continui să alerg spre ieșire. Deschid ușa de la intrare și ies plin de speranță spre aerul curat de noapte dar rămân uimit vâzând priveliștea neașteptată și nepromisă.
„Întuneric. Întunericul este peste tot. Mincinosule! Și tu suferi! Niciodată nu o să mă mai încred în cei ce suferă!”
-         Este încă noapte. Mai sunt câteva minute și soarele va răsări. Așteaptă puțin.
„Conacul... va arde?”
-         Da. Unchiul tău va muri fără ca eu să mă bag în destin. Acum poți să vorbești cu voce tare. Nimeni nu te va auzi înafară de mine.
„Vocea mea... Nu contează. Aștept să răsară soarele.”
Încet soarele urcă pe cer luminând cu grijă cerul, apoi iarba. O priveliște de-a dreptul amețitoare. Soarele aduce căldură. Este o mângâiere blândă. Cerul sărută dealurile înalte pline de flori viu colorate.
-         Îți place?... Ți-aș putea oferi această lume...
„Lumea este foarte frumoasă, dar...”
-         Ei bine?
„Ea se schimbă tot timpul. Nu pot să țin pasul cu ea.”
-         Nu spune „nu pot”. Poți face ce vrei. Poți fi ce vrei. Poți fi cum vrei. Dacă ești liber. Și acum ești. Odată ce conacul arde, ești liber să faci ce vrei.
„Vinzi niște minciuni frumoase, dar nu sunt liber.”
-         Vei fi. Ți-am spus. Cum te simți acum?
„Mă simt liber, dar știu că nu sunt.”
-         De ce ești tăcut în exterior?
„Cum adică?”
-         De ce nu vorbești?
„ De ce aleg să tac când tu nu poți? Asta este întrebarea pe care ți-o pui. E simplu. Lumea este plină de oameni care vorbesc mult, dar în cele din urmă nu spun nimic.”
-         Încerci să fii un martir?
„Nu. Nu-mi sacrific viața pentru un scop.”
-         Ai evadat din realitate și ți-ai găsit refugiu in vis. Înțeleg. Pentru unii maturitatea este doar o calificare... Dar! Când în final îți vei deschide ochii...
„Va fi prea târziu.”
-         Va fi prea târziu!
„Mereu va fi prea târziu. Prea târziu pentru regrete, prea târziu pentru a ierta, prea târziu pentru a spera, prea tâziu pentru a trăi.”
-         Te contrazic aici. Niciodată nu va fi prea târziu.
„Ba da. Este prea târziu să regret, odată ce-am greșit sau am trecut peste o oportunitate. Este prea târziu să iert odată ce s-a mai întâmplat acea greșeală, sau persoana care ți-a greșit a murit.  Este prea târziu să sper. Cât de multă durere ce produce speranță se transformă în dezamăgire? Foarte multă. Prea multă. Nu pot să sper nici măcar în mine. Oricum... Nu am crezut niciodată în mine, de ce ar trebui să  încep acum? E prea târziu să trăiesc când în fiecare zi din viață știi că este un drum continuu spre moarte. Viața în sine este o poveste despre moarte. Odată ce știu că timpul acela a trecut, că nu mai are nici un sens să amân inevitabilul, să mă mint sau să încerc... este rpea târziu.”
șesc pe iarba verde, moale și răcoroasă și mă așez pe ea. Undeva unde soarele îmi poate atinge blând rănile și mă poate liniștii.
-         Gândești prea mult. Poți vorbi.
„Ai dreptate, pot vorbi. Numai că mi-e teamă că odată ce vorbesc o să uit să gândesc ce spun. Așa că prefet să gândesc, să ascult și să privesc.”
-         Bine... Acum primesc și eu un nume? Mi l-ai promis!
„Dar nici măcar nu te văd!”
-         Cu atât mai bine. Imaginează-mă”
„Dar ești doar o umbră!”
-         Tu vrei să mă vezi așa. Dar nu sunt doar o unbră.
„Ce ești?”
-         Sunt un necunoscut- pentru tine, pentru Dumnezeu și pentru mine.
„Hmmm... Ești bărbat?...”
-         Cred.
„E bine. Se pare că ești tare credincios.”
-         Deci...?
„Te vei numi... Alois.”
-         Dar... Acesta nu-i numele tău?
„Ești Amabil că vorbești cu mine, Lacom că aștepți ceva de la mine, Optimist că iti inchipui că o să obții ce dorești, Isteț in modul în care m-ai abordat și îmi dai Speranță. Tu ești ceea ce eu nu voi fi niciodată, prin naștere și prin educație.”
-         Dar poți fi...
„N-am cu cine să fiu amabil. După cum vezi, eu sunt singur și mă simt așa. Nu-mi doresc nimic și nu râvnesc ceva inaccesibil. Nu sunt lacom și nici optimist. Dacă eram isteț scăpam de mult din conac. Și... prin urmare nu-mi ofer nici măcar mie speranță.”
-         Nu cred!
„E foarte frumos să dai speranță, Alois! Chiar dacă nu ai cui... înafară de tine.”
-         Mulțumesc! Mă bicir că crezi asta! Este primul lucru pe care nu l-ai răstălmăcit și întors pe toate fețele.
„Dar înțelegi ce înseamnă să ai ceva? Când ai un lucru îți poate fi luat. Așa că doar îl oferi, nu?”
-         Mda... M-am pronunțat prea repede.
„Ce este fericirea?”
-         Ce este fericirea?
„După cum m-am așteptat. Nu știi. Nici eu nu știu. Dar sper să aflu!”
Privesc răsăritul zâmbind și mă întind de tot pe iarbă.
Știi... acum când mi-aș dori să pot rosti ultimele cuvinte în fața acestui răsărit de soare... nu pot. Răsăritul este superb. Mă uimește faptul că soarele nu obosește să răsară și să apună în fiecare zi.”
Înghit greu, obrajii încep din nou să-mi ardă. Din nou... plâng.
„Mulțumesc! Mulțumesc pentru tot. Deși suntem aceeași persoană și faci parte din imaginația mea, mi-a plăcut să am cu cine conversa. Am încercat să mă convind să scap de unchiul meu luptând, dar am realizat... că degeaba scapi de ceilalți dacă cel care insistă mai mult... ești tu însuți... Alois... De tine nu pot scăpa...”
-         Ești bine?
„Noi nu vom fi niciodată bine.”
-         Te pot ajuta! Ești liber!
„Voi fi liber. Poate într-o zi când de noapte n-o să-mi fie frică, atunci când lumina nu-mi va vătăma vederea, atunci când oamenii nu vor mai judeca greșit, atunci când o să regăsesc acel sentiment de iubire, o să pot face ce doresc, o să fiu în cele din urmă liber.”
-         Dar... asta nu se va întâmpla niciodată...!
„Alois. Renunță. Suntem morți pentru că niciodată nu a contat să fim în viață.”
Umbra care l-a învăluit a dispărut. A renunțat.
Copilul este mic, slab și plăpând. Brațele lui subțiri sunt încprcate cu răni adânci. Gâtul îi este mușcat, iar picioarele ăi sunt vinete. Obișnuit cu înfometarea și cu tortura și-a autorefuzat orice fel de răsplată a îndurerării lui. Și nu din orgoliu. S-a simțit astfel puternic. Știa că nu este, dar îi plăcea să creadă. Ochii lui arată regretul și mila pe care și-o poartă și în aceste momente. Au o culoare atât de pură și netulburată din cauza plânsului continuu și a durerii intense pe care a simțit-o de-a lungul vieții. În ciuda cunoașterii umilințelor, morții și a întunericului, sufletul lui este încă inocent, original și pur. Deși trupul i-a fost atâta timp învăluit în întuneric, sufletul nu îi era. El nu și-a dorit răzbunare. Alois iartă prin simplul fapt că tendința răzbunării nu l-a făcut decât să respingă ideea. Alois ucide prin bunătate și prin... propria sa moarte.
Zâmbește în timp ce lacrimile îi cad șiroaie pe față. În spatele primului și ultimului său zâmbet după moartea părinților se află numai gol, durere și... întuneric. Cu mâinile prinzând iarba de parcă ar fugi de sub el, băiatul moare de oboseală.
A obosit să vorbească. Muțind astfel de tot.
A obosit să fugă. De cel care în loc să îl iubească, i-a făcut numai rău,
A obosit să viseze. Realizase că acea voce era numai în mintea lui și astfel s-a trezit la realitate prea târziu.
A obosit să insiste. Odată cu el a murit și ceea ce ar fi trebuit să fie.
A obosit să regrete. Știa că n-are rost odată ce timpul a trecut.
A obosit să ierte. Niciodată nu s-a putut ierta pentru că nu a luptat cum ar fi trebuit să facă.
Iar... în final a obosit să trăiască. Neaflând ce înseamnă fericirea.
Fericirea, dragă cititorule, este atunci când zâmbim și nimeni înafară de noi nu observă.
Alois a murit. Dar învăluit în lumină.



PATRICIA (15 ani)