Povestiri subacvatice. Ah, vacanta!

Viata de scafandrel nu e intotdeauna una usoara pline de animalute si peisaje din poveste. De cateva zile ma scufund cu un cuplu venit parca din desene animate. Acesti doi scafandri sunt cand in stanga mea, cand in dreapta, cand pe capul meu, cand pe labile mele, cand in cadere libera, cand in urcus de catapulta, golesc o butelie intreaga la o scufundare de 30min, eu, nu ei, atat ma perpelesc sa-i tin sub apa. Lui Thierry i se invarte centura pe mijlocelul de 100 de kile ca la hora, iar Martine inoata de regula in picioare, deunazi a topait pe capul unui biet peste crocodil de nu mai stia saracul pe unde sa o apuce. Tot incerc sa le explic una alta si ei ma asculta cuminti si cu voie buna si-s de-acord cu tot ce le zic eu, dar de indata ce coboram parca-i loveste strechea si nu mai prididesc sa mi ti-i dirijez departe de recif, si cand mai iau cate o laba peste masca asa cu drag mi-as dori sa-i piste macar o meduza sau sa vina un peste mare si sa mi ti-i sperie. Au amandoi computer Galileo de ultima generatie si pe vas ne uitam la profilul scufundarii, arata ca la yoyo. Nu coboram niciodata mai jos de 10m si nu le pot arata mai nimic ca daca le arat o chestiuta mica matura cu labele totul in jur, daca le arat pesti asa de bine dau din brate in toate laturile incat fug pestii de noi cu 100 la ora, asa ca le arat peisajul si ei sunt multumiti, oricum Martine are masca corectoare si vede total alte lucruri decat ma astept. Le dau diverse chestii de facut sa mai progresam. Thierry are agatat de BCD o harta cu pesti si l-am pus la identificarea lor, a pierdut desigur creionul. Am zis in alta zi sa repetam oleaca cu parasuta si a puscat-o in doi timp si trei miscari. Pe Martine o pun sa ne supravegheze ca oricum ea nu poate sta decat calare pe labele mele. Sufar zilele astea mai rau ca un caine de pripas...

POVESTIRI SUBACVATICE. In albastru

            Cand planific o scufundare de adancime imi cunosc bine scafandrii. Ma scufund de cateva week-end-uri cu un echipaj de piloti francezi dintr-un camp din Nordul Sinaiului, baieti unul si unul, inteligenti, disciplinati, sanatosi si cu bune reactii. Canionul recifului Thomas din stamtoarea Aqaba e locul ideal. Briefingul meu e mai lung decat de obicei. Le povestesc despre falia imensa ce se desprinde de recif si creeaza un culoar natural pana la 70m. 3 arcade de piatra boltesc canionul la 35m, 45, si 60m. Coboram in albastru langa peretele recifului in escadrila, asa cum le spusesem eu la briefing. Ne lasam purtati de curent. Desprind grupul de recif si planam in albastru la 20m. Un banc de tuna ni se alatura. Sunt imensi, stralucitor metalic, cu ochii mari. Un singur exemplar ar putea umple o lada de conserve. Le fac semnul deschizatorului de conserve si-i vad ca au inteles. Nu ma pot impiedica sa nu simt in papilele gustative gustul placut al unei conserve de ton cu pita prajita. Zaresc intrarea in canion la 35m dupa perdeaua deasa de gorgonii si planam in jos direct in canion, unul cate unul. Falia se adanceste rupta de un cutremur. Stiu ca nisipul alb care doarme jos e netulburat de curenti ca in gradina lui Dumnezeu. Peretii canionului au scurburi mici, corali de tot felul, anemone. scormonesc totul cu privirea si cu sufletul. Toate par mari si ma bantuie o liniste nefireasca si un sentiment de pace ca din ziua dintai. Trec de prima arcada si le fac semn sa o priveasca bine. Sunt toti ok, cu ochii lipiti de masca de curiozitate si placere. Ma uit in sus spre peretele recifului si vad undeva foarte departe un grup de scafandri. Computerul imi arata 47m si primii 6min de palier obligatoriu. Stiu ca pana sus imi va arata alte 10 sau 15min. Zaresc cea de-a doua arcada care parca stranguleaza canionul. E ca o usa deschisa si albastrul de dincolo de ea e promitator. Stiu ca de aceasta nu vom trece desi, odata ajunsi acolo, e greu sa te mai opresti. Incep sa urc, simt dezamagirea pilotilor, dar ma urmeaza toti. Gasesc o carabina, o bucla de speleo si un scorkel albastru, il infig sub centura de lest. Curentul ne intampina din nou si perdeaua de pestisori rosii Anthias vibreaza. Dar o parte din mine a ramas inca acolo jos si coboara visand sa treaca si ultima arcada. Lansez parasuta la ultimul palier si aud motorul vasului nostru. Capitanul imi zambeste de la puntea de comanda. Valurile de la suprafata ne leagana vartos, suntem atat de fericiti. Ajunsi pe platforma auzim zanganind clopotelul bucatarului. 
O sa mancam pe cinste!

Ligia Ardelean

Povestiri subacvatice 3. Secretele adancurilor

        Imi permit foarte rar sa vizitez cavernele din parcul national Ras Mohamed. Locurile acestea minunate sunt atat de usor de distrus. Ma feresc de ceilalti ghizi, le ocolesc in briefingurile mele, le ascund. Dar Dragos e un scafandru cu atat de mult bun simt si un privitor atat de pasionat, in plus e un romanas de-al meu de-acasa, asa ca o pornim intr-o buna dimineata la caverne si stiu ca din caldurica iernii lui de-acasa, la ele se gandeste mereu. Trei factori fizici ai mediului marin joaca un rol preponderent in compozitia comunitatilor acvatice: lumina, hidrodinamismul si sedimentarea. Asa se face ca partea superioara a pietrelor difera net de partea lor interioara si ca vietuitorii primului metru acvatic sunt atat de diferiti de cei intalniti in adancime. In aceasta parte a peninsulei Sinai se intalnesc pesteri si tunele recifale, martori ai epocii glaciale in care nivelul marii era inferior, lasand curs liber eroziunii recifelor imerse. Hula marina lovea mereu reciful la un nivel care acum se situeaza intre 10 si 40m. II spun capitanului codul cavernelor "Le chien est sous la chaise", inteles doar de noi. Sarim si astept ca ceilalti ghizi sa se departeze, le urez in masca calatorie sprancenata si-i fac semn lui Dragos sa ma urmeze in contracurent. Acu i-acu Dragosel, baiete! La 12m intram sub o arcada si soarele se ascunde brusc. II fac semn lui Dragos sa-si plieze picioarele asa incat labile sa urce in sus si sa foloseasca mainile ca propulsare. II indic tine-te de aici, si de aici. Nisipul cavernei e netulburat ca in somnul zilei dintai. Priviti de aproape, peretii prind viata, gasim greu locuri de sprijin. Ici si colo se deschid pete sidefii de dendrofile si tubastree, sunt cordelute de alge rosii si filamente mov ale algelor calcar. La capatul a cativa metri toate algele dispar, roca este acoperita cu organisme animale. Copiii penumbrei, nevertebrati ce nu suporta sedimentul, sunt agatati de peretii vertcali si de surplombe. Cateva specii sunt urticante. Ma opresc de-aproape in fata fragilelor ramificatii ale Stylasterei, roza ca o inghetata de zmeura. Auzim un zgomot dulce, tic-tac-ul repetat al crustaceelor. Caut o langusta, dar nu reusesc sa dau de urma antenelor lor. Panulirus versicolor, unde esti? Parribacus antarcticus, unde esti? Aha, uite macar crevetii, purtatorii de armura, ii cunosc pe toti: Stenopus, Lysmata, Saron, Rhynchocinetes, Periclimenes..., ii vede si Dragos. Ochiii lor reflecta lumina, ii vedem mai intai ca pe niste beculete si apoi zarim animalul in intregime. Un banc des de pesti hachette (Pempheris vanicolensis) se tin imobili in nuante caramizii. Ia uite-l si pe unul caruia-i place sa inoate cu fundul in sus, pestele scorpion Dendrochirus. In timpul noptii, in cavernele acestea isi cauta adapost pestii chirurgi, balistii, si pestii papagal. Acestia din urma secreta un cocon de mucus, se invelesc in el, impiedicand astfel raspindirea mirosului lor ce ar atrage pradatorii. Intram vertical in ultima camera. Ochii lui Dragos sunt lipiti de masca de placere si interes. Planseul cavernei se afunda intr-o tromba de nisip, parca ar aspira-o un aspirator nevazut. In dreapta si stanga se deschid sifoane, dar ii fac semn lui Dragos ca nu le vom urma, doar ne uitam in ele. Un peste meru imens ne priveste nemiscat de langa plafon. Are dinti albi ascutiti ca niste ace si ciudat, o pata inchisa la culoare pe partea stanga ca un mare semn de mama. E un proscris saracul, imi zic, din cauza acestei pete, un singuratic. Cand iesim la suprafata Dragos, plin de voie buna ca intotdeauna, are aerul de a fi dat nas in nas cu un dinozaur.

HORROR

La una din serile culturale cu vecinii mei internationali s-a propus tema "filmul de groaza" si am prezentat, fara ezitare, filmul "Antichrist" al domnului Lars Von Trier. Asistenta s-a pregatit cu bere, chipsuri, scrumiere, perne de proptit picioarele si i-am dat drumul. Asteptandu-se sa vada ceva din ciclul Musca, Proscrisii, Exorcista..., asistentei i s-a ridicat parul maciuca dupa primele imagini. S-a dezbatut pe larg daca "zizi-ul" si "pasarica" din film sunt de-adevaratelea al domnului actor Defoe si al actritei "ca asta nu e doamna oricum". Actrita a fost catalogata "urata de-ti vine sa plangi" si nimanui nu i-a parut rau cand si-a taiat pasarica cu foarfeca in finalul filmului, nici cand actorul Defoe a strangulat-o si a ars-o in curte "ca pe o catea". Vecinul meu Sasha Strotzki din Crimeea s-a zvarcolit fara incetare intre doua imbucaturi de chipsuri si tresarea ingrozit in tremuraturi in epicul filmului. Vecinul Gyorgy, fiu al campiei Panonice, a opinat ca regizorul ar fi trebuit sa scoata afara tot dialogul, ca si asa actorii nu par cu mintea acasa "daca au acceptat ei sa joace in asa film, ca nu se gandesc ei ca se uita copiii lor si ca o sa-i scuipe in fata colegii lor la scoala", si a subliniat argumentul sau cu cateva ragaieli de la bere. Vecina Lucia din Padova, in general deschisa tuturor experientelor tari si wise view, posesoare a cel putin 50 de piercinguri, puncta momentele maxime ale filmului cu "ma che coglione" "che zoccola" si ne tot intreba " ma che cazzo vuole dire". Am cazut de acord ca imaginile onirice sunt superbe, ca in toate filmele domnului Von Trier. A fost o seara cinema reusita, zic eu, ca n-as fi avut curajul sa ma uit singura la filmul acesta fara a avea dorinta, la sfarsit, sa ma arunc de la balconul apartamentului meu de la etajul 1. Obiectivul a fost atins, asistenta a fost atat de ingrozita si scarbita incat mi s-a interzis sa mai prezint urmatorul film din cadrul serilor de cultura cu vecinii.

Ligia Ardelean

   Lars von Trier, Willem Dafoe and Charlotte Gainsborough on set of "Antichrist"

Povestiri subacvatice 2. Gradinile mele

Cum ma scufund de sute de ori in acelasi loc in housereef-ul din fata centrului nostru, am ajuns sa-l cunosc mai bine decat gradina de legume de-acasa: uite-aici o varza, acolo un morcov, aici niste patrunjel, acolo conopida... aici Sinularia, Clavularia Hamra, acolo Xenia Umbellata, Subergorgia Hicksoni si altele, altele, pline de viata si culoare. In gradina de legume am un pitic si-o ciupercuta, in gradina acvatica avem un schelet de fier pentru reciful artificial si jetty-ul. Si printe ele, pe platoul de nisip si pe peretele adancului, se intinde el, Tubipora Musica, coralul orga sau coralul margareta. Clasificat in categoria coralului moale, in familia Tubiporidelor, Tubipora Musica prezinta un schelet dur de calciu carbonat. Scheletul calcaros e rosu ca sangele in lumina farului meu, constituit din tubi calcarosi paraleli asemanatori tuburilor unei orgi muzicale, legati intre ei la intervale regulate de platforme transversale. Totul formeaza o colonie hemisferica ajungand la un diametre de 80 cm. Sunt bucuroasa sa fi descoperit macar unul din renumitii corali rosii. Am sa-i vorbesc despre el prietenului meu speolog Lucian Busu. Scheletul tubular e greu de vazut, cu atat mai greu rosul sangeriu al calcarului. Fiecare tub se termina cu un polip. In faza incipienta, polipii au un aspect verde, gri, ajunsi la maturitate ei se deschid intr-o floare unica cu brate octagonale. E ceea ce vad, o splendida copertina de mici margarete, coralul margareta. Traieste modest acest coral, in pace printre alte specii, e tolerat si tolereaza pe toata lumea. Am citit ca ajunge la maturitate pe la 10 ani si intreaga colonie intra in declin pe la 30 de ani. Cercetatorul Sorokin ne spune ca in circuitul metabolic al Tubiporei Musica, setea de carbon e produsa 130% prin fotosinteza. Se hraneste deasemenea 40% cu zooplancton, 38% cu bacterioplancton si 13% cu saruri dizolvate din materia organica. Inamicii lui sunt culegatorii de coral, turismul uman, schimbarea majora a temperaturii, furtunile si bolile. Cat de frumoasa trebuie sa fie muzica de orga a acestui coral. Cat de mult mi-as dori ca urechile mele surde acvatic sa-i auda acordurile dulci.

LIGIA ARDELEAN

N

Povestiri subacvatice 1. Diavolul, testoasa si turistii

Cei doi scafandri care s-au prezentat la breefiengul meu in dimineata aceea erau plin de voie buna. Signor Rao Nicini din Toscana si domnul Hulleberg din Olanda, de gatul caruia atarna un impresionant lant de aur cu un colt de rechin. Zic si eu, Ligia... din Transilvania (mai exact din Cihei si Haieu de obarste). Speedboat – ul nostru Tornado pleaca in mare viteza si ajungem la Thomas Reef, in stramtoarea Tiran, bine improscati de apa marii si batuti de vantul strasnic al diminetii de aprilie. E liniste in mare si pace. Reciful e darnic. Uit totul din lumea terestra si respir aceste mii, zeci de mii de alte culori si albastru. Descoperim cu bucurie o broasca testoasa. II fac semn domnului Hulluberg, nu te repezi la ea, o sperii, inoata in paralel cu ea! Cateva clipe inotam impreuna si nu ne mai saturam privind-o. E un animal blajin, ne priveste cu incredere, parca ne spune Ah, sunteti si voi aici? Si dintrodata il vad pe acesta, acesta, acesta !!!! .... pe Hulleberg, ca se repede la testoasa, o apuca de o laba in intentia de a o calari. Ma sufoc, mi se urca tensiunea, ma ineaca plansul, recit instantaneu toate versetele satanice pe care le stiu, de la Tudor Arghezi la Salman Rushdie. Animalul se dezechilibreaza, se zbate, tipa stins. O sa cada sau o sa urce necontrolat imi spun si ii privesc paralizata. Testoasa scapa din stramtoarea lui Hulleberg si o ia in sus. Un vas trece pe deasupra capetelor noastre. Carapacea broastei izbeste vasul, bum, bum, dar scapa... inoata fulgerator inspre albastru. Nu mai vreau sa merg mai departe, incep sa urc spre palierele de decompresie. Parca ma strange un sarpe de gat. Domnule Hulleberg, cand mergi tu in padure la tine acasa, te tii de coada cerbului, asa, sa vezi cum e? Sa nu vii cu carnetul de scufundari la mine sa ti-l semnez ca te plesnesc cu el peste cap! Meriti sa stai la coada vacii, sa canti si tinand o nuielusa in mana sa mergi in urma ei, si ea sa-ti dea din cand in cand cu coada peste nas, acolo e locul tau. O sa-ti fac cadou un picior de iepure sa-l atarni de gat langa dintele de rechin, sa-ti poarte noroc la alte scufundari. Intorsi pe vas nu spun nimic. Pentru mine el a devenit invizibil, asa cum spune prietena mea Simona. Invizibil, invizibil, invizibil....

Ligia Ardelean

SECATURILE - roman de Lautentiu Neagu (recenzie)

           “Secăturile”, carte preponderent autobiografică, inclusă de autorul ei, d-l Laurentiu Neagu, în categoria romanelor, este probabil una din cele mai surprinzătoare şi fermecătoare apariţii  din zona crepusculară a unor vremi de tranziţie din acest no man’s land care este România de azi.

            Surprizele apar într-adevăr la tot pasul, prima fiind începutul exuberant, cu adevarat romanesc, cu atmosferă şi personaje superb plasate într-o epocă îndepărtată şi într-un moment ce pare a centra toată energia cărţii, pozitivă am fi tentaţi să spunem, dacă stralucirea si intensitatea acestui punct zero nu ar atrage cu o putere de neînvins toate celelalte energii şi linii de forţă înspre ea, ca o gaură neagră din spaţiu. Si în mod la fel de misterios, am adauga, pentru că e greu de înţeles de ce acest moment, al inaugurării Spitalului de Pediatrie din Braşov, este perceput, după parcurgerea celor două volume, ca fiind centrul cărţii. Poate şi pentru că autorul se îndepărtează sistematic de acest punct, pentru a reveni la el după incursiunea într-un alt trecut, sau in viitor, în scop anecdotic, exemplificativ sau doar explicativ, creând astfel iluzia unui prezent neterminat, ca orice punct privit de sus pe pânza timpului - delimitat şi fixat în eternitate, etern acolo. Fluviul narativ are, de altfel, nenumăraţi afluenţi, confluenţi şi momente în care matca pare să dispară cu totul, scriitorul alegând o nouă îndepărtare, ca un îndemn la maximă rezilienţă.

         Unul din primele lucruri care atrage atenţia este carisma eroului – pentru că doar aşa poate fi perceput naratorul. Perspectiva, bănuim noi, nu este una lipsită de modestie şi totuşi ea face parte din elementele ce conferă alura de roman acestor confesiuni. Un bărbat tânăr şi frumos trăieste marea aventură a vieţii şi a comunismului pe un tărâm al miracolelor şi primejdiilor de moarte. Firul Ariadnei ce-l călăuzeşte pe erou prin labirintul creat de monstruozitatea unui sistem care numai comunist nu era (dacă e să ne întoarcem la sensul originar al cuvântului) şi îl fereşte de primejdiile vieţii aşa cum e ea, este credinţa în Dumnezeu, împletită cu dragostea de patrie.

         Pe plan strict personal şi într-o notă intimă, scriitorul are şi el un punct zero, care în cazul lui coincide cu nemărginirea. Omul şi infinitul s-au întâlnit într-o zi şi rea şi bună sub o salcie - nu mult după vestea unui diagnostic teribil. Viziunea tunelului de lumină şi a chipului divin, oricât de îndoielnice sau contestabile pentru logica unor minţi mai puţin aplecate spre misticism, i-a adus omului Laurenţiu o neîndoielnică şi uluitoare vindecare.

Creştin activ, el a încercat tot restul vieţii să-şi facă din credinţă singurul far.

        Subiectivismul perspectivei oferite de dl. Laurenţiu Neagu umple de suflet şi lumină povestea unor vremuri prea bine cunoscute de către cei care le-au trăit, în timp ce minuţiozitatea cu care detaliază în modul cel mai obiectiv resorturile sociale, politice, psihologice şi sociologice ale vechiului sistem este de mare folos cititorilor mai tineri. Toate relele înfăptuite în timpul vechiului regim sunt arătate, disecate, explicate, cu fineţea unui foarte bun psiholog, cu răbdarea unui pedagog, cu pasiune de istoric şi sociolog. Stilul savuros, umorul, sfătoşenia tonului trădează, în ciuda imensei dezamăgiri postrevoluţionare, bucuria de a putea evoca întâmplări ce apartin unui alt destin, implacabil, unui trecut întunecat, din perpectiva unei lumi eliberate, ca în poveştile SF în care viitorul se dovedeşte altul decât cel scris.

        Primul volum, intitulat “Dragoste şi revoluţie”, cuprinde perioada tinereţii şi maturităţii autorului - erou. Erou nu doar al propriei aventuri existenţiale şi al frumoaselor poveşti de dragoste trăite, ci şi pe scena revoluţiei din decembrie 1989, aşa cum s-a desfăşurat ea la Braşov. Detaliile şi sinceritatea relatării unor evenimente atât de importante pentru România conferă acestor pagini şi multor altora valoare de document.

         De profesie inginer constructor, devenit în timp director al Trustului de Construcţii Braşov, Laurenţiu Neagu s-a născut la Oradea, primii cinci ani din viaţă şi i-a petrecut la Brăila, în exil cu familia în urma Dictatului de la Viena, după care a revenit în Oradea. Copilăria, petrecută într-un sat din Munţii Apuseni, este evocată cu mare emoţie, ca un paradis pierdut pe vecie, lucru cu atât mai dureros, cu cât îi priveşte pe toţi românii. Munca dură dar cinstită, răsplătită cu belşugul roadelor pământului, splendoarea naturii, ritualurile şi tradiţiile care împlineau nevoile sufletului, apropierea dintre membrii comunităţii, ce seamănă mai mult cu o familie decât cu o colectivitate unită doar de interese comune, toată această viaţă idilică este acum doar amintire, pagină de literatură şi amar termen de comparaţie. Pentru că în volumul doi al romanului, care începe cu anul 1990, ne simţim scufundaţi lent şi inexorabil într-un adevărat iad al perplexităţii, ca o realitate alternativă, în care legile raţiunii şi ale gândirii logice se văd ameninţate cu colapsul. Şi această realitate atroce ne este cunoscută tuturor şi nu ni se pare câtuşi de puţin lipsită de interes lupta autorului de a da sens unui hăţiş suprarealist de fapte şi întâmplări care se sustrag interpretărilor şi înţelegerii animalului înzestrat cu raţiune care suntem noi, oamenii acestui timp.

        Dl. Neagu însuşi admite cu amărăciune că se vede silit să recurgă la formule şi sintagme cu rezonanţă absurdă şi sinistră, cum ar fi “agenturile străine”, atât de des folosită de răposatul dictator. Zbaterile unui suflet sfâşiat între chinul de a-şi vedea ţara condamnată la pieire şi certitudinea faptului că românii sunt ei înşişi complici ai oribilei căderi în abjecţie aproape că duce uneori la dedublarea celui ce asistă neputincios la o astfel de degringoladă. Explicaţiile, fireşte, abundă, ca şi schimbările de atitudine. Ne referim , fireşte, la un segment de timp foarte larg, din ‘90 până azi şi la schimbări şi treceri care nu ţin de esenţa omului Laurenţiu Neagu, ci tocmai de efortul lui de a-şi păstra integritatea spirituală.

      Atunci când propria biserică a demonstrat că îşi trădează menirea, el a întors spatele bisericii, nu credinţei, convins că un lăcaş de cult poate şi trebuie să adăpostească orice credincios, indiferent de numele credinţei - sau al bisericii. Atunci când revelaţia cu iz creştin de sub salcie a început să fie uitată, el şi-a deschis ferestrele sufletului spre alte revelaţii şi izvoare de cunoaştere. Împărtăşeşte totul, detaliază cu generozitate în faţa cititorului o parte din învăţăturile primite şi informaţiile adunate cu migală.

Cu vehemenţă, patetism şi disperare, Laurenţiu Neagu încearcă să ne convingă că numai un miracol ar putea salva sufletul pierdut al naţiunii. Şi că miracolul doar noi îl putem înfăptui.

        Conştiinţă martor, Laurenţiu Neagu propune atenţiei noastre o călătorie in trecutul si prezentul comun, o experienţă de viaţă şi o percepţie unică a unei realităţi în veşnică schimbare. Realitate pe care o trăim toţi, dar puţini din noi o observă.  Finalul cărţii ne reaminteşte spusele lui Andre Malraux: “mileniul trei va fi spiritual sau nu va fi deloc”.