“VEŞNICIA S-A NĂSCUT LA SAT”
Rolul femeii universale asa cum se reflecta el in literatura romana
„Constanta axiologică a umanismului civilizaţiei româneşti tradiţionale fixează omului în ierarhia valorilor universale o poziţie privilegiată, în egală măsură dominatoare şi responsabilă. Este ipostaza universului perceput antropocentric, acest antropocentrism exprimând nu doar concluzia unei spaţializări a universalului, ci, subsumând raporturi şi valori exhaustive ale conştiinţei umane, un umanism universal. Complexitatea formelor de exprimare ale conştiinţei antropocentrice a civilizaţiei româneşti este extremă, dar aici ne vom referi doar la anumite aspecte literare.” (N.Branda)
Literatura unui popor este una din modalităţile primordiale de conştientizare a dimensiunilor sale ontice, a felului în care el îşi concepe locul şi maniera sa în lume. Iar literatura orală este „matca în care s-au format, de-a lungul a secole de cultură, arhetipurile fundamentale care mărturisesc despre viziunea existenţială specifică fiecărui neam”. Arderea lor vie poate fi regăsită pe întregul traiect al literaturii scrise: operele scriitorilor se vor ivi din îmbogăţirea, explicitarea şi transfigurarea unor coordonate culturale originale, adevărate puncte de convergenţă ale tuturor creaţiilor artistice.
Creaţie orală, Mioriţa face parte din rândul acelor plăsmuiri privilegiate ale literaturii universale care sintetizează experienţe de viaţă milenară, pentru a le ridica prin transfigurare artistică la rang de valoare general-umană şi, prin aceasta, etern durabilă. Despre importanţa ei penru definirea particularităţilor culturii şi spiritualităţii româneşti, Mircea Eliade va afirma că balada reprezintă pentru cultura românească „în acelaşi timp o problemă de folclor şi de istorie a spiritualităţii populare şi un capitol central în istoria ideilor.” Tot el vorbeşte de o solidaritate unanimă a poporului român în jurul valorilor poetice, ritualice ori filosofice ale baladei, ceea ce face ca lumea mioritică să fie „simţită de popor ca un univers deosebit şi incomparabil”.
„Ceea ce uimeşte în morfologia atât de bogată a Mioriţei, constată Eliade, este structura cosmică a tuturor expresiilor legate de un substrat ritual. Nu numai cimitirul este absent, ci şi satul şi biserica.” În alt loc, dar oarecum în completare aleiaşi idei : „...chiar în folclorul religios românesc creştinismul nu este al bisericii. Una din caracteristicile creştinismului ţărănesc al românilor şi al Europei orientale este prezenţa a numeroase elemente religioase „păgâne”, arhaice, câteodată abia creştinizate. Este vorba de o nouă creaţie religioasă, proprie sud-estului european, pe care noi am numit-o „creştinism cosmic”, pentru că, pe de o parte, ea proiectează misterul cristologic asupra naturii întregi, iar pe de altă parte, neglijează elementele istorice ale creştinismului, insistând, dimpotrivă, asupra dimensiunii liturgice a existenţei omului în lume.” Corelând conceptul de creştinism cosmic şi pe acela al teroarei istoriei, prin care înţelege neputinţa unui grup uman de a se opune unei ameninţări militare sau politice devenite destin, Mircea Eliade vede în răspunsul pe care păstorul îl dă ameninţării cu moartea tocmai dovada capacităţii acestuia de a transforma o adversitate în contrariul ei. „El reuşeşte să prefacă un eveniment nefericit într-o taină a nunţii, pentru că moartea unui tânăr păstor necunoscut se transformă în celebrări nupţiale de proporţii cosmice..., preface nenorocul care-l condamnă la moarte într-un mister al tainei nunţii maiestuos şi feeric care, în cele din urmă, îi permite să triumfe asupra propriului destin... Un asemenea proces, departe de a trăda o resemnare pasivă în faţa morţii, ilustrează, dimpotrivă, forţa inegalabilă a geniului popular.”
Analizând substratul arhaic al al baladei, înţelegem cât de important este faptul că Mioriţa s-a creat prin contopirea mai multor motive narative străvechi, purtătoare ale unor semnificaţii şi orientări simbolice diferite. Adăugând textului dimensiunea lui etnografică, stabilim „genealogia” sa lirică, şi îl raportăm la mediul folcloric ambiant. Ajungem astfel la aşa-numitele variante-colind ale Mioriţei. Acestea sunt texte oarecum epice, integrate şi subordonate unui complex ceremonial specific, prilejuit de venirea NOULUI AN. Înnoirii naturii trebuia să-i corespundă şi reîmprospătarea forţelor societăţii. Pentru mentalitatea arhaică, acest fapt se realiza prin punerea colectivităţii în contact cu stihiile primordiale, păstrătoare ale energiilor vieţii. În consecinţă, oamenii primeau certitudinea prosperităţii, a fericirii şi a reuşitei în toate activităţile de peste an. În evii străvechi, comunicarea cu orizontul sacral era trăită sub forma unor ample înscenări rituale, în care zeul (întruchipat de un personaj mascat) trecea de la o gospodărie la alta, aducând cu sine benedicţiunea multaşteptată. Ulterior, această funcţie a fost preluată de textele colindelor, care narează mituri ori complexe ceremoniale stăvechi. Apar aici, alături de fiinţele sacre, şi personaje reale din sat: contactul cu puterile protectoare se desfăşoară în spaţiul ireal al cuvântului, fără a-şi pierde însă eficienţa magică. Gospodarul şi cei colindaţi erau identificaţi cu eroii mitici, cu prototipurile ideale ale colectivităţii. Ei deveneau autorii unor fapte nemaivăzute, posedau arme magice ori bogăţii fără seamăn, puteau oricând intra în dialog cu divinităţile protectoare. Sătenii erau astfel proiectaţi pe un plan superior, depăşindu-şi condiţia cotidiană. Dealtfel, în aceasta consta şi funcţia de urare a colindei: punând pe acelaşi plan satul real cu universul sacral, se realizau comuniunea cu lumea divină, consacrarea şi dobândirea unui ascendent magic asupra lumii înconjurătoare.
În casele unde murise de curând un cioban, se cânta varianta-colind a Mioriţei. Evident că ea nu ura (în sensul propriu al cuvântului) nimic. Dar ea transpunea faptul real pe un plan mitologic, identificându-l pe tânărul dispărut cu prototipul fabulos al eroului mioritic. Colinda realizează consacrarea celui plecat dintre ai săi, prin integrarea lui într-un circuit superior de valori. Moartea apărea nu ca un fenomen întâmplător, aberant în ordinea existenţei, ci ca unul cu valori mitice. Ciobanul a murit în urma unui sacrificiu, omologat cu acele sacrificii ale eroilor întemeietori de lume. Oricum, nu sensurile ori explicarea morţii contează, ci faptul că un eveniment care nu poate fi niciodată înţeles ori acceptat este, prin integrarea lui într-o istorie sacră, încărcat cu o anumită semnificaţie, fiind asimilat în felul acesta ordinii umanului, în consecinţă devenind - prin transferarea în cuvânt şi mit - o realitate inteligibilă, semnificativă, acceptabilă. De altfel existenţa ciobanului nu este curmată definitiv: îngropat alături de uneltele sale, în preajma stânii şi în sânul naturii, el vieţuieşte mai departe şi îşi prelungeşte fiinţa prin contopirea cu mediul ambiant. Ca şi soţia meşterului Manole, care consacră o construcţie de excepţie, contopindu-şi destinul cu istoria acesteia, ciobanul mioritic îşi transferă energia vitală din orizontul existenţei umane în acela al ritmurilor cosmice. Moartea este depăşită, apărând nu ca sfârşitul unei vieţi, ci ca un salt, ca o trecere de la o formă de vieţuire la alta.
Legenda Meşterului Manole este construită pe tema sacrificiului necesar pentru a realiza o construcţie durabilă. În lucrarea sa „Comentarii la legenda Meşterului Manole”, Mircea Eliade pune în lumină faptul că în cadrul civilizaţiilor arhaice, orice act, inclusiv cel de creaţie, este profund ritualizat, ca urmare a faptului că implicându-se în el, omul caută să imite un model divin. Eliade leagă necesitatea sacrificiului de un „mit cosmogonic, adică cel care explică creaţia prin uciderea unui Uriaş primordial (tip Ymir, Puruşa, P’an-ku): organele lui dau naştere diferitelor regiuni cosmice” şi aşază sursa spirituală a riturilor noastre de construcţie în acest orizont mitic. Într-o atare perspectivă trebuie văzut motivul femeii destinate zidirii. Antropomorfizarea cosmosului prin jertfa unei femei îi conferă acesteia statut de mare zeiţă, plasând-o la acelaşi nivel cu divinitatea masculină, într-un proces de reintegrare a sensului unităţii originare, a marelui Tot nediferenţiat. Manole al lui Lucian Blaga, într-un dialog cu soţia sa Mira, care precede actul inuman al zidirii, îi spune: „Ce bine că eşti aici. Tu început şi sfârşit, tu totul”.
Mănăstirea ca imagine a Cosmosului şi a Ierusalimului celest, a Universului în totalitatea sa vizibilă şi a Paradisului. Ilustrarea temei morţii creatoare prin zidirea unei mănăstiri nu e străină de o anumită semnificaţie. Ea spune ceva despre o anumită predispoziţie culturală a unui popor, despre participarea sa la circuitul universal de valori spirituale.
Pentru a trece într-un registru mai puţin grav, să vedem în ce lumină este pusă femeia de către un alt poet al nostru de geniu. Arghezi, în Cartea cu jucării : „În casa noastră tot ce s-a făcut, de către Mama noastră s-a făcut. La început era Mama. Nimic împrejurul ei nu era, decât casa şi bătătura... La început de tot, Mama a făcut cafeaua cu lapte şi smântână şi, pe urmă, l-a făcut pe Tătuţu, în curte, prin trifoi, ca să nu-i mai fie urât de tot. Tot Mama a făcut-o şi pe Bunica noastră, care a ieşit niţel cocoşată. S-a cam frânt când a fost scoasă din cuptor şi răsturnată din oală cu gura-n jos, pe scândura de tăiţei.” Dar să ne referim şi la alte scrieri ale sale, în versuri de data asta, în care apare zugrăvită familia în mediu rustic. În poezia Logodnă, avem de-a face cu o feerie bucolică, plină de tandreţe şi neîntunecată de nici o umbră. Se produce identificarea femininului cu natura, în compoziţii graţioase, de o mare puritate. În Mireasa, iubitei i se oferă spre stăpânire un domeniu rustic minuscul, primitor, luminos, ale cărui splendori poetul le etalează cu bucurie şi pietate. În Căsnicie, întâlnim o lume sălbatică, dar care se organizează în jurul cuplului, un univers domestic al cărui nucleu este perechea edenică. Începuturile vieţii patriarhale se desfăşoară într-un ceremonial de prezentare cu un farmec discret, cu naivitate simulată.
Cărticică de seară reprezintă culmea estetică a rusticului arghezian în poezie (în proză acelaşi registru alimentează ciclul Pe o palmă de ţărână.). Cuplul şi-a întemeiat şi gospodărit căminul. Perechea este matură, fără a-şi fi pierdut disponibilitatea pentru candoare. Copiii sunt mici, trăind aşadar în plin miracol. Lumea se face din nou, de către părinţi aflaţi în postura de demiurgi iubitori. Centrul acestui univers concentrat pe o palmă de ţărână este casa. În jurul familiei traiesc într-o armonie paradisiacă vietăţi de tot felul. Erosul ludic din Cărticică de seară este convertit în sentiment patriarhal aşezat.
La începutul părţii a treia a Amintirilor, Ion Creangă introduce un elogiu al lumii ţărăneşti, care conţine şi demonstraţia nobleţei sale. Universul ţărănesc familiar este reconstruit dintr-o perspectivă iniţial panoramică, realizată prin efortul conjugat al dimensiunii geografice cu cea istorică. Moldova de Nord devine un spaţiu cu structură proprie, cu o existenţă cvasi legendară. Existând parcă dintotdeauna într-o natură proteguitoare şi generoasă, lumea lui Creangă este activă şi prosperă. Pentru prima oară în literatura română umanitatea rustică este observată din interior.Familia ţărănească este pentru prima dată privită cu obiectivitate şi din imediata apropiere. Smaranda este figura dominantă, nu doar afectiv, ci şi pentru că ea deţine autoritatea în familie. Femeile din literatura cu subiect rustic sunt de obicei păstrătoarele tradiţiei. Bunica din Pipirig, ca mai târziu mama lui Zaharia Stancu, păzeşte obiceiurile şi, periodic, boceşte toţi morţii din cimitir, fie rude, fie străini, fără deosebire. Ţărancă simplă, energică, înţelegătoare, tandră şi aprigă, înzestrată cu umor şi sentimentală uneori, Smaranda susţine moral şi practic întreaga viaţă a casei, în care îi revin şi atribuţii magice. Ea posedă secretul comunicării cu stihiile prin felurite practici domestice. Lumea este populată de forţe pe care gesturile gospodinei le iau în stăpânire. În această zonă lumea rurală este o lume infantilă, cu prelungiri în „zariştea cosmică”, adevărat model anticipativ pentru concepţia de mai târziu a lui Lucian Blaga. Să ne amintim ce spune acesta în Elogiul satului românesc :
“Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivã a fiilor sãi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plaseazã pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai aşa se explicã orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artã, în credinţã. Omul satului, întrucât izbuteşte sã se menţinã pe linia de apogeu, genialã a copilãriei, trãieşte din întregul unei lumi – pentru acest întreg, el se gãseşte în raport de supremã intimitate cu totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine si revelãri cu acesta. Omul oraşului trãieşte în fragment, în relativitate, în concretul mecanic… Copilãria si satul se întregesc reciproc alcãtuind un întreg inseparabil. …Satul nu este situat într-o geografie pur materialã şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului ca orasul; pentru propria sa conştiintã, satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integreazã într-un destin cosmic, într-un mers de viaţã totalitar, dincolo de al cãrui orizont nu mai existã nimic..
A trãi la oras, înseamnã a trãi fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei. A trãi la sat, înseamnã a trãi în zarişte cosmicã şi în conştiinţa unui destin emanat de veşnicie.”
Potrivit lui George Călinescu, Mioriţa e o poemă a vieţii pastorale privite în absolut. Sadoveanu a luat cazul unei crime pastorale şi a înţeles să-l lase în mediul lui absolut, adică al unei lumi pe deasupra istoriei. Întradevăr, unde este lumea mai nesupusă schimbării, mai în afara civilizaţiilor? La munte.
Vitoria este un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale înscenări trădătoare (în cazul de faţă înmormântarea şi praznicul) şi când dovada s-a făcu,t dă drum răzbunării. Vitoria e virilă, în timp ce fiul ei Gheorghiţă pare moale ca o femeie. Femeia în vârstă, vădană, e mai autoritară decât bărbatul, mai ambiţioasă. E o condiţie tipică a femeii române pentru viaţa de tip primitiv. Cine cunoaşte satul, mai ales de munte, este izbit de adevărul intuiţiei lui Sadoveanu. Acolo femeia are numai o scurtă fază de pasivitate. Apoi curând devine muiere. Asta înseamnă că despărţită, prin natura ocupaţiilor lui, luni întregi de bărbat, ea vede de casă, de copii, de puţinul ogor, ea cumpără, vinde, mergând la târg, căpătând prin asta o psihologie autoritară.
Fundamental şi remarcabil este simţul automatismului vieţii ţărăneşti de munte . Mişcarea este milenară, neprevăzutul nu intră în ea, ca şi în migraţiunea păsărilor. Vitoria nu măsoară vremea cu calendarul, ci cu semnele cerului. Sadoveanu înfăţişează toate acele ritmuri ale vieţii primitive determinate numai de revoluţiunea pământului, şi nicidecum de vreo iniţiativă individuală. Într-un univers modelat de puterea mitului, dimensiunea reală a evenimentelor în care este implicată munteanca de pe Tarcău este sugerată prin menţionarea preparativelor sale, rânduite de vechi credinţe. Înainte de a ieşi în lume, Vitoria ţine post douăsprezece vineri , trecând totodată prin lungi stări de veghe. Semnificaţia actelor este aceea a unei purificări şi concentrări mentale care anticipează gestul concret al „căutării”. Călătoria , drumul pe care îl străbate este echivalent, în plan simbolic, vieţii. „La Borca a căzut într-o cumetrie”, „la Cruci a dat de nuntă”, la capătul drumului o aşteaptă o înmormântare despre care a primit înştiinţare în vis. Visele, bobii, furcuţa de alun sunt alături de multe altele, posibilităţile pe care datina le prevede pentru a afla lucruri ascunse.
Loc al magiei prin excelenţă, universul rural al lui Vasile Voiculescu are o puternică tentă fantastică. Voiculescu surprinde în prozele sale mişcarea de expansiune a cunoaşterii umane raţionale, care sileşte natura să se restrângă în zone tot mai reduse şi să se apere. La acest proces amplu şi lent participă două tipuri umane extreme: individul primordial, păstrat ca într-un laborator natural în acele spaţii arhaice montane sau acvatice şi intelectualul, produsul superior, ultim al răsăririi individului uman. Să privim fugitiv una din figurile de vrăjitoare din opera lui : în Lacul rău o întâlnim pe bătrâna Savila, cunoscătoare de taine şi vrăji. În vârstă de o sută douăzeci de ani, ea e strămoaşa satului, omul cel mai vechi din colectivitate, prin care neamurile de pescari de pe malurile lacului se întâlnesc într-o origine comună, îndepărtată. Prin această bătrână firavă la trup dar cu sufletul şi mintea intacte, puternice, cunoaşterea de sine a omului de aici se proiectează în adânc, spre originile pline de taine, azi uitate de ceilalţi. Ea nu intră în scenă ca o fiinţă singuratică şi bizară, cum sunt vrăjitoarele din literatura romantică, ci apare înconjurată de copii, nepoţi, de alte neamuri, de alaiul întregului sat.
Celebrul antropolog Arnold van Gennep, în lucrarea lui „Riturile de trecere”, spune că riturile şi ceremoniile de trecere însoţesc, într-o societate tradiţională, orice schimbare de loc, de stare, de situaţie socială ori de vârstă. Rostul lor este de a menţine ordinea vieţii, de a proteja echilibrul social. Iată cum explică rostul riturilor nupţiale: „...Toate ceremoniile au un scop esenţial, ele nu se fac întâmplător, episodic, pentru a proteja pe cei doi eroi principali şi familiile lor de pericolele ce i-ar ameninţa din partea forţelor supranaturale, printr-o serie de ritualuri şi prescripţii magice, ci pentru că tind, înainte de toate, nu numai la apropierea „celulelor familiale” care sunt totodată şi „celule sociale”, căci sunt în legătură prin situaţia lor, prin vecinătăţi, prin cătune, cu întregul grup social.”
Am amintit aceste probleme pe care le ridică riturile de trecere şi în mod particular cele nupţiale, deoarece în Ion, de Liviu Rebreanu, conflictul epic este legat de o căsătorie. O familie ruinată din punct de vedere economic şi din acest motiv oarecum declasată în plan social tinde, cu tenacitate şi violenţă, să-şi schimbe locul pe care-l ocupă în ierarhia satului. Soluţia de refacere o reprezintă căsătoria într-un alt palier decât cel în care a alunecat. Pentru că o familie bogată refuză să-l accepte de ginere pe „sărăntoc”, deoarece astfel şi-ar diminua forţa economică şi prestigiul social , eroul trebuie să-şi realiezez intenţia folosind o formă de constrângere pe care o creează răsturnând ordinea rituală a vieţii. În acest scop, Ion elaborează o tactică matrimonială pentru a sparge cercul rezistenţelor. Copilul pe care victima sa îl va avea înainte de a fi căsătorită reprezintă , în mentalitatea tradiţională a satului, un mod anormal de desfăsurare a vieţii. Consecinţa acestei dezordini morale este „ruşinea” care se abate asupra familiei. Pentru a ieşi din această situaţie anormală – care în mod obişnuit dă naştere la ceremonii infamante de felul „măritatului la salcie”, - familia fetei acceptă căsătoria, făcând concesii pe care în mod normal nu le-ar fi făcut. Ieşirea din ritual sau forţarea acestuia se bazează pe cunoaşterea ori acceptarea lui atât de agresor, cât şi de victimă. Sfera generică în care s-ar integra schimbul de femei, deci relaţiile matrimoniale, este aceea a schimbului de valori, cu întregul sistem de norme care-l reglementează. Dragostea, în societatea ţărănească, este repede prefăcută în problemă economică. Femeia nu este un obiect de lux, nici un prilej de culturi sufleteşti. Ea înfăţişează o zestre, două braţe şi putinţa de a mai da naştere altor braţe de muncă. Lupta dintre sexe la ţară este doar o luptă economică. Ion nu e un ţăran din cei deştepţi, dar instinctele lui lucrează sigur. După o scurtă satisfacere a nevoilor fizice, el cere femeii contribuţia ei la ridicarea lui economică. Aşa cum în zona boreală omori câinele care nu mai poate trage sania şi care mănâncă fără folos, Ion îşi izgoneşte nevasta. Lui Ion încă din copilărie pământul i-a fost mai drag decât o mamă. Seducţia humei însufleţite este mai puternică decât cea a feminităţii. Florica, de altfel, este un personaj mai palid decât Ana, purtătoarea averii.
Aşezată lângă străchinile şi oalele cu mâncare, Catrina Moromete apare ca întruchiparea unei zeităţi ocrotitoare a familiei. Neposedând autoritatea tiranică a soţului, ea nu este o figură de prim plan, imaginea ei pălind în faţa prestigiului tatălui-zeu. Catrina este fiinţa care veghează din umbră, aplanând divergenţele ce zguduie periodic liniştea căminului. Romanul Moromeţii nu se constituie, prin urmare, într-un elogiu al mamei, ci, mai degrabă, într-o odă închinată tatălui, profilul spiritual al mamei fiind reconstituit în subsidiar. Devotată integral familiei sale, Catrina Moromete face parte dintr-o tipologie feminină tradiţională, caracteristică vieţii satului. Neabătându-se cu nimic de la psihologia şi modul de viaţă ancestral al ţăranului, ea este ridicată la rang de arhetip.
Şi totuşi bătrânul patriarh fără urmaşi din Moromeţii vede prăbuşindu-se în jurul lui modul de existenţă în care crezuse. Răzvrătirea fiilor atinge gradul în care nu mai poate fi dominată nici cu privirea, nici cu batjocura, apoi nici cu parul. Scena în care tatăl reprimă revolta fiilor este momentul culminant al conflictului dintre tradiţie şi modernitate. Familia dezbinată, a cărei coeziune dura numai prin voinţa şefului ei, se destramă definitiv. Se prăbuşeşte acea structură patriarhală bazată pe forţa unei voinţe diriguitoare, pe supunerea necondiţionată şi pe respectul tradiţiei.
Universul rustic înflorit şi fecund, sărbătoresc şi iluminat, populat de fiinţe „bucolice” din poezia lui Zaharia Stancu apare în proză ca un revers al acestei lumi. Prospeţimile dispar, vegetaţia regresează. Lumea rustică, devenită rurală, se localizează geografic şi dobândeşte identitate precisă. Paradisul bucolic devine spaţiu arid şi pauper. Dispare sănătatea personajelor lui Coşbuc, Goga sau Agârbiceanu. Sunt bătrâni care mor în mizerie, alţii sunt omorâţi din exasperare pentru că mănâncă prea mult. În satul din proza lui Zaharia Stancu nu există ierarhii sau autorităţi morale. Există în schimb , ca la Rebreanu ori Pavel Dan, o rapacitate feroce, disperată, atavică şi un egoism la fel de accentuat. Bunica de la Cîrlomanu, cu neînduplecarea ei orgolioasă, fraţii Mariei, care-şi exploatează sora rămasă văduvă, rudele care pândesc pentru avere, cu o ură spontană şi teribilă. În cuvintele lui Zaharia Stancu, această lume nu este rea, dar ceva s-a întâmplat cu ea, a devenit crudă, sălbatică. Este o lume aflată în descompunere, o lume în care nu rezistă decât voinţele tari, ca a bunicii de la Cârlomanu, acea femeie dură, care face din fiica ei o slujnică, îşi alungă nepoţii şi îşi terorizează copiii.
Nu vom analiza aici mai multe ilustrări ale disoluţiei universului magic din spaţiul rural necorupt de civilizaţie şi atemporal. Cu cât înaintăm în timp, şi lucrul acesta e vizibil în literatura cu temă rurală mai modernă, coordonatele mitice ale unei realităţi pe care doar rădăcinile arhetipale o ţin împreună se estompează şi se îndepărtează unele de altele, ca firele unei reţele ale cărei noduri au slăbit. În lumea noastră rusticul a devenit obiectiv turistic sau loc de refugiu pentru inşi complet orăşenizaţi. Rădăcinile noastre reale, regăsibile doar în mit, au devenit obiectul unei adevărate „vânători rituale”. Lumea modernă recurge la mit , inclusiv în demersurile literare ale secolului XX, ca la singura modalitate de a reaşeza în matcă un fluviu secat.
.
Bibliografie
ANGELESCU, Silviu – Mitul şi literatura. Bucureşti: Univers, 1999
ANGHEL, Paul – Nouă arhivă sentimentală. Bucureşti: Editura Eminescu, 1975
BRÂNDA, Nicolae – Mituri ale antropocentrismului românesc. Bucureşti: Cartea Românească, 1991
CĂLINESCU, George – Ulysse. Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1967
COMAN, Mihai – Izvoare mitice. Bucureşti: Cartea Românească, 1980
CRAIA, Sultana – Orizontul rustic în literatura română. Bucureşti: Editura Eminescu, 1985
ELIADE, Mircea – Comentarii la legenda Meşterului Manole în antologia Drumul spre centru. Bucureşti: Univers, 1991
EVSEEV, Ivan – Cuvânt - simbol - mit. Timişoara: Editura Facla, 1983
GLODEANU, Gheorghe – Dimensiuni ale romanului contemporan. Baia Mare: Editura Gutinul, 1998
MICU, Dumitru – Scurtă istorie a literaturii române. Bucureşti: Editura Iriana, 1994
MUTHU, Mircea – Permanenţe literare româneşti din perspectivă comparată. Bucureşti: Minerva, 1986
OLTEANU, A. - Folclor şi literatură cultă. Braşov: Editura Orientul Latin, 1994
RADIAN, Sanda – Portrete feminine în romanul românesc interbelic. Bucureşti: Minerva, 1986
RADIAN, Sanda – Corelaţii între literatura română şi literatura universală. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1977
TEODORESCU, Alexandru - Lucian Blaga şi Cultura populară românească. Bucuresti: Junimea, 1983
VAN GENNEP, Arnold – Riturile de trecere. Iaşi: Polirom, 1998
ZAHARIA-FILIPAŞ, Elena – Introducere în opera lui Vasile Voiculescu. Bucureşti: Minerva, 1980
