Thursday, June 13, 2013

"À la recherche du sentier perdu" - Alain-Fournier si paradisurile pierdute

Alain-Fournier, este pseudonimul lui Henri Alban Fournier (1886-1914), scriitor francez, mort la 27 de ani, autor al unui singur roman, "Le Grand Meaulnes", roman poetic de factură simbolistă.

S-a născut pe 3 octombrie 1886 la La Chapelle-d'Angillon și și-a petrecut copilăria la Sologne și în Bas-Berry, unde părinții săi au fost învățători. A făcut studii liceale la liceul Lakanal, la Sceaux în apropiere de Paris, unde s-a pregătit pentru admiterea la École normale supérieure, unde s-a împrietenit cu scriitorul Jacques Rivière, care se va căsători cu sora sa mai mică, Isabelle, în 1909. Împreună cu Rivière se lansează în discuții asupra problemelor de actualiatate în literatură, muzică și pictură, fiind printre primii care descoperă la unii scriitori tineri - încă neînțeleși și ironizați - pe aceia care aveau să devină marile nume ale perioadei ce va urma: Paul Claudel, Charles Péguy, Paul Valéry. În 1907 întrerupe studiile pentru a-și satisface serviciul militar. Publică câteva poezii, eseuri și povestiri (reunite mai târziu sub titlul "Miracles").


Henri Alban Fournier a murit la Éparges, în apropiere de Verdun, pe 22 septembrie 1914, in primele lupte din Primul Război Mondial, și a fost înhumat în cimitirul militar de la Saint-Rémy la Calonne. Corpul lui a fost identificat abia în 1991 cu ajutorul datării cu carbon radioactiv, pentru că fusese îngropat într-o groapă comună germană, și a fost reînhumat într-un mormânt separat.








https://www.facebook.com/events/329956917134617/


Pe 1 iunie 1905, un licean de 18 ani, Henri Alban Fournier, în timpul unei scurte promenade pe cheiul Senei, întâlnește absolut întâmplător, pe scările de la Petit Palais din Paris, o tânăra zveltă și elegantă, pe Yvonne Quiévrecourt, care va fi marea sa iubire și îl va inspira în creația personajului Yvonne de Galais din viitorul său roman.
O urmărește, află unde locuiește și, câteva zile mai târziu, schimbă cu ea câteva cuvinte, doar pentru a afla că este deja logodită. O va reîntâlni abia după 8 ani, căsătorită și mamă a doi copii. Această întâlnire, care marchează definitiv destinul lui Henri Alban Fournier, va fi apoi redată, aproape identic, în unicul său roman, publicat în 1913 sub semnătura Alain-Fournier: "Le grand Meaulnes" (tradus în limba româna cu titlul "Cărarea pierdută"). Tradus în limba română în 1945 la Editura Gorjan romanul Cărarea pierdută a beneficiat de ilustrații realizate de artistul plastic Fred Micoș și a avut cronici literare favorabile în presa culturală a vremii. Cartea are un succes instantaneu și ratează cu puțin acordarea Premiului Goncourt: obține cinci voturi din cele șase necesare. La începutul anului 1914, Fournier începe să scrie un al doilea roman, "Colombe Blanchet". Nu-l va mai termina.
Sora lui, Isabelle, publică în 1925, după moartea soțului său, Jacques Rivière, abundenta corespondență ("Correspondance") dintre cei doi prieteni, apoi"Lettres au Petit B." (René Bichet, un coleg de la liceul Lakanal), "Lettres d'Alain-Fournier à sa Famille" și proprii amintiri asupra fratelui său "Images d'Alain-Fournier".
Optzeci și cinci de ani mai târziu, ziarul Le Monde propune cititorilor săi să aleagă cele mai importante o sută de cărți ale secolului XX. "Le Grand Meaulnes" se afla între primele zece romane ale secolului trecut, alături de "În căutarea timpului pierdut", romanul fluviu al lui Marcel Proust"Procesul" lui Franz Kafka"Călătorie la capătul nopții" al lui Louis-Ferdinand Céline sau "Fructele mâniei" al lui John Steinbeck.


BILDUNGSROMAN


Un bildungsroman este o scriere în proză, care prezintă procesul de formare a personalității eroului principal sub influența experienței directe. Cuvântul a fost preluat din germană, în care Bildungsroman înseamnă, literal, „roman de formare”.
Tema maturizării, a formării unei personalități este o temă comună în literatura universală. Bildungsromanul este axat exclusiv pe acumulări de experiențe de către un personaj care, inițial, se prezintă ca o foaie imaculată pe care viața urmează să își pună amprentele decisive. (Wikipedia)
BILDUNGSROMAN (‹ germ. Bildung „educație”) s. n. Roman care prezintă procesul de formare a personalității morale și intelectuale a personajului principal, prin intermediul experienței directe („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister” de Goethe, „Muntele vrăjit” de Thomas Mann). (DEX online)
Exista multe variante si subgenuri ale Bildungsromanului - Erziehungsroman-ul (roman al educatiei), de exemplu, centrat pe pregatirea intelectuala si educatia formala eroului, sau künstlerroman-ul (roman al artistului), care prezinta dezvoltarea unui artist si a constiintei sale.

Exemple

       (Wikipedia)


Mit si roman in secolul XX

          Sfarsitul secolului XIX se caracterizeaza printr-o neliniste dureroasa si pesimism; mitul progresului cedeaza locul anarhiei, haosului, decadentei. E un timp al descompunerii, inregistrat in panzele lui Toulouse-Lautrec, in dramele lui Ibsen, in romanele lui Huysmans sau Dostoievski. 
         Zorii noului secol alunga si ultimele certitudini: in 1905 Einstein pune bazele teoriei relativitatii; determinismul stiintific pierde teren, o instabilitate generala caracterizeaza lumea moderna. Progresul stiintei nu face decat sa sporeasca haosul, coplesind oamenii cu tot mai multe inventii si miracole tehnologice. Acest caracter labil al existentei se manifesta in toate domeniile - in viata sociala, economica si politica, in arta. Moartea Ratiunii universale va conduce inevitabil la catastrofa primului razboi mondial.
         Existenta unui astfel de climat de incertitudine, de instabilitate, de disolutie a vechilor valori, este un factor hotarator in aparitia unui procedeu romanesc gandit de marii artisti ca o metoda de a conferi o mai mare stabilitate si totodata "semnificatie si valoare existentei" (René  Albérès - L'aventure intellectuelle du XXe siecle). Folosirea unei structuri mitice, a unui esafodaj care sa sustina fragilitatea schemei fictionale a operei de arta este o metoda aplicata tot mai sistematic de artistii noului secol si cum orice artist este si un demiurg (al universului creat de el insusi), in tesatura mitica sunt prinse detalii autobiografice, in asa fel incat validitatea mitului sa inglobeze si persoana vie, pe artist.
           
           Potrivit lui Mircea Eliade, "mitul povesteste o istorie sacra; relateaza un eveniment care a avut loc in vremuri primordiale, timpul fabulos al inceputurilor"; "el este modelul exemplar al al oricarei activitati umane semnificative". (M. Eliade - Aspecte ale mitului) In acest sens, folosirea mitului in romanul inceputului de secol XX ar putea avea semnificatia unei intoarceri la origini, la timpul sacru de dinaintea caderii omului in timpul profan.

           Studiile psihanalitice au aratat cum "copilul traieste intr-un timp mitic, paradisiac" (M. Eliade - Aspecte ale mitului). Acest timp mitic este sugerat in "Cararea Pierduta" prin atmosfera de irealitate, de vis care invaluie evenimentele. Este demn de semnalat faptul ca aproape toate evenimentele importante se petrec noaptea. Eliade spune ca "miturile nu trebuie recitate decat intr-un interval sacru - in general toamna sau iarna si doar noaptea" (idem.); intr-adevar, actiunea primei parti a romanului e situata spre sfarsitul toamnei si in timpul iernii ("...o duminica de noiembrie 189...", "...[in] prima zi de toamna care te ducea cu gandul la iarna"). Personajele sunt prinse la varsta care separa copilaria de maturitate si in ceea ce-l priveste pe Meaulnes, o ambiguitate destul de evidenta face ca el sa poata fi prezentat ca fiind de varsta scolara si in acelasi timp mult mai varstnic decat colegii lui, adica si copil si barbat intr-o aventura ce pare fantastica si se reveleaza a fi cat se poate de realista pana la urma. Totul se explica, logica povestirii e aproape fara gres, nimic nu ramane invaluit in mister. In aparenta. Pentru ca, sa nu uitam, naratorul este Francois, copilul debil de la inceputul povestii, atins de coxalgie, pe care intruziunea Marelui Meaulnes in viata lui il vindeca si ii umple orizontul. Asa cum Meaulnes ii modifica destinul lui Francois, la fel acesta din urma isi influenteaza prietenul nu odata in viata reala si, bineinteles, nu se poate sti in ce masura relatarea lui scrisa este obiectiva, cat de mult din ceea ce citim este adevarat. Oare cat din ezitarile si ineficienta lui Meaulnes in a regasi Domeniul i se datoreaza lui? Il vedem de multe ori pe Francois interpunandu-se intre pasiunea lui Meaulnes si vocea ratiunii, ca o constiinta intermediara. Si cine o gaseste pe Yvonne pana la urma, mult dupa ce Meaulnes abandonase cautarea? Acelasi Francois, demn de ipostaza oferita de adevaratul autor al cartii, Alain-Fournier. Care in realitate era si Francois si Meaulnes si, dupa cum reiese dintr-un studiu chiar superficial al vietii lui, si Franz de Galais, al treilea personaj, cel care desavarseste imaginea omului care a fost Henri Fournier, cu slabiciunile si talentul lui, cu nazuinta spre aventura si exotic, cu pasiunea pentru joc si deghizare, cu intuitia geniala a unui mare autor.

            Evenimentul in jurul caruia este construit romanul este, fara indoiala, serbarea misterioasa de la Sablonnieres. Domeniul necunoscut i se reveleaza eroului, lui Meaulnes, ca un taram vrajit al fericirii, unde orice dorinta poate deveni realitate, unde nimic nu e absurd, inaccesibil, sau intangibil; este tara in care copiii fac legea, in care se materializeaza cele mai secrete vise de fericire (ca viziunea camerei verzi a lui Meaulnes, de exemplu), in care totul este frumos si placut, cum doar in vise e posibil. Aparitia Yvonnei de Galais va fi incoronarea acestei fericiri. Ea este intruchiparea idealului la care aspira sufletul baiatului si frumusetea ei incredibila il face sa-si piarda linistea pentru vecie. Avem, asadar, un loc paradisiac si un simbol - caci asa trebuie privita Yvonne, ca un simbol al paradisului pierdut - spre care inima eroului aspira si pe care se poate spune ca le cauta intai inconstient si le gaseste din intamplare, apoi, dupa ce se rataceste iar si le pierde, le cauta in cunostinta de cauza. Obiectul cautarii lui Meaulnes ne face sa putem asimila aventura lui cautarii mitice a Graalului - paradis al copilariei pierdute, idealuri de neatins, iubire sublima, etc.  Francois insusi, eroul narator, il priveste pe Meaulnes ca pe un personaj livresc, legendar, asa cum  de altfel ne apare si Franz. Sunt amandoi caractere prea insolite, pitoresti si iesite din comun pentru a apartine lumii banale... Pana si questa cavalereasca a recuperarii Graalului este practic efectuata de amandoi, deosebirea fiind ca in cursul acesteia unul din ei, Franz, isi pastreaza intacte calitatile ce garanteaza reusita aventurii - credinta, puritatea, curajul, iubirea - in timp ce  Meaulnes, adevaratul cavaler ratacitor, inceteaza de a mai crede, oboseste, se maturizeaza. 
           Viata ca labirint prin care toti ratacim si doar putini alesi ajung vreodata in camera centrala, in paradisul ascuns in tesatura realitatii insasi a existentei noastre si unde nimeni, probabil, nu poate ramane.