Publicata pentru prima oara in 1814, ca cel de-al treilea volum al antologiei Fratii Serapion , Urciorul de aur era privit de Hoffmann ca fiind cea mai reusita dintre scrierile lui de acest gen, iar de critici ca o capodopera a literaturii romantice.

``Cateva din povestile reunite in ciclul Fratii Serapion folosesc fantasticul pentru realizarea unor mituri ale artei, mai ales muzicii si poeziei (Mesterul Martin si ucenicii sai, Curtea lui Arthus etc.). Dintre ele, Marchen-ul intitulat Urciorul de aur (Der Goldene Topf) este poate cel mai elocvent, fiindca aduna la un loc cateva dintre cele mai caracteristice teme hoffmanniene. Studentul Anselmus duce o existenta saraca intr-un oras stupid, cu consilieri onorabili si profesori asezati, care se intalnesc duminica la berarie. Beraria ii apare lui Anselmus ca fiind simbolul traiului imbelsugat, catre care, exasperat de saracie, tinde uneori. Dar sufletul lui Anselmus e sfasiat intre doua aspiratii contradictorii. Pe de o parte, il atrage traiul tihnit si onorabil, intruchipat de Veronica, fiica demnitarului Paulmann ; Pe de alta parte, o aparitie de vis, traita la iesirea din berarie, il tulbura. Clinchetul de cristal al unor serpi verzi i se pare o chemare spre alta lume. Chemarea se accentueaza din momentul in care intra in slujba arhivarului Lindhorst, faptura demonica si stranie ce pare sa-i deschida portile lumii invizibile. Unul dintre cei trei serpi este Serpentina, fiica arhivarului, care, magician, se transforma dupa voie in salamandra, caci descinde el insusi din neamul salamandrelor. Devorat de nevoia de miracol, care este prima expresie a poeziei, Anselmus este totusi pe punctul de a trada poezia si iubirea Serpentinei, atunci cand se intoarce la Veronica. Atractia necunoscutului si a poeziei invinge. Arhivarul vrajitor si iubirea Serpentinei il smulg pentru totdeauna pe Anselmus din lumea mediocritatii burgheze. Veronica se va casatori cu un onorat demnitar de curand ridicat la rangul de Hofrat. Anselmus va ramane in regatul poeziei, cu ajutorul careia va percepe miracolul naturii, va auzi glasurile pe care, din vremea copilariei indepartate, omenirea nu le mai aude. Regasim in Urciorul de aur conceptia romantica despre poezie ca unic mijloc de restabilire a unitatii si armoniei pierdute. Practicile arhivarului tin de acea alchimie demonica, plina de seductie pentru romantici : si ca un lait-motiv hoffmannian, ne obsedeaza repulsia lui Hoffmann fata de cotidianul abrutizant al unei existente prozaice, lipsite de miracol. Pana la urma, Hoffmann ne ofera cheia enigmaticei lui povestiri. Finalul aventurii lui Anselmus reprezinta viata in poezie, poezia in sfarsit regasita, adevarata patrie a sufletului. Incercand sa descopere cu mijloacele investigatiei psihanalitice "elementul" din care se naste fantasticul hoffmannian, Gaston Bachelard il descopera in flacara. "O poezie a focului traverseaza intreaga opera (a lui Hoffmann) ...Trebuie sa admitem ca flacara paradoxala a alcoolului este inspiratia prima si ca un plan intreg al edificiului hoffmannian se lumineaza in palpairea ei."``

Vera Calin - Romantismul, p. 213 - 214

Ernst Theodor Amadeus Hoffmann

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Ernst Theodor Wilhelm Hoffmann (sau anturaj): Portretul lui E. T. A. Hoffmann Berlin, Staatliche Museen zu Berlin
Naștere	24 ianuarie 1776 Königsberg (Kaliningrad)
Deces	25 iulie 1822 Berlin
Ernst Theodor Amadeus Hoffmann - de fapt Ernst Theodor Wilhelm Hoffmann, cel de-al treilea prenume fu ales mai târziu de către autor, din admirație pentru Mozart – a fost un scriitor, compozitor și pictor romantic german (n. 24 ianuarie 1776 la Kaliningrad – d. 25 iulie 1822 la Berlin). Celebru mai ales ca prozator, el a cultivat genul nuvelistic, cel fantastic și al basmului cult. Datorită pregătirii muzicale el a activat și ca libretist, teoretician și critic muzical. Unele dintre cele mai celebre povești și povestiri ale sale sunt Piticuț – zis și Cinabru,Spărgătorul de nuci, Elixirele diavolului, Urciorul de aur și Domnișoara de Scudery.

Biografia

Fiu al unui jurist, Ernst Theodor crescu din 1780, de la divorțul părinților, alături de mama sa în casa bunicilor de linie maternă. El se bucură de la o vârstă fragedă de o bună pregătire muzicală și se îndeletnici cu desenul, dovedind aptitudini mai ales în domeniul caricaturii. Despărțit de fratele său, el își petrecu copilăria într-un mediu de oameni în vârstă, a cărui austeritate deveni mai târziu o temă a prozei sale.

În orașul natal el frecventă cursurile elementare de la „Burgschule” și studie între 1792 și 1795 dreptul, conform tradiției de familie. Încă din timpul școlii îl legă o prietenie trainică de Theodor Gottlieb von Hippel (1775–1843). Altfel decât colegii săi, care se străduiau conform uzanțelor de atunci să-și însușească o cultură cât mai vastă, frecventând prelegeri de istorie, filologie sau filosofie, Hoffmann se mărgini la studiile de drept. După primul examen de stat el a activat ca referendar la Kaliningrad, locuind încă la bunici și dorind deja să se dedice artei. În 1796 deveni asesor al administrației de stat din Głogów (pe atunci Glogau) și în 1768 referendar laKammergericht din Berlin. În această perioadă încheie logodna cu verișoara sa Minna Doerffer.

Cel de-al doilea examen de stat îl susținu cu succes în 1799 (după alte surse în 1800) și se angajă după aceea ca asesor la Judecătoria din Poznań (Posen). În Poznań făcu cunoștință cu poloneza Maria Thekla Michalina Rorer-Trzynska, cu care se căsători în 1802, după ce anulă logodna cu Minna. În același an el fu transferat disciplinar la Płock, din cauza unor caricaturi apărute anonim, în care erau batjocorite oficialitățile prusace. În 1803 (după alte surse în 1804) el își continuă cariera în calitate de consilier de stat la Varșovia. Aici el veni prin intermediul amicului său Julius Eduard Hitzig (1780-1849) pentru prima oară în contact cu cercul romanticilor de la Berlin, din rândul cărora și-i alese ca prieteni pe muzicianul F. A. Morgenroth și pe poetul Zacharias Werner. La Varșovia Hoffmann preluă în 1806 postul de dirijor al „Societății Muzicale”. În același an trupele napoleoniene desființară administrația prusacă a Varșoviei, ceea ce determină, în vara lui1807, plecarea lui Hoffmann la Berlin.

Lipsit în Berlin de orice mijloc de trai, Hoffmann se stabilește în septembrie 1807 în Bamberg. La teatrul din acel oraș el preia întâi funcția de capelmaistru, apoi și cea de compozitor de muzică de scenă și de asistent răspunzător cu decorurile. După închiderea teatrului în 1809 el se vede nevoit să supraviețuiască dând ore de pian și de canto. Atunci debutează și cu recenzii în paginile ziarului „Allgemeine Musikalische Zeitung”, făcând în același timp cunoștință cu mai mulți medici de ospiciu și purtând în anturajul lor numeroase discuții pe teme de psihologie, psihiatrie și magnetism. La Bamberg se îndrăgostește de o elevă de-a sa în vârstă de șaisprezece ani, Julia Mark. După ce părinții acesteia s-au îngrijit să o mărite, evitând astfel scandalul, Hoffmann părăsește orașul francon.

Între 1813 și 1814 scriitorul este numit director muzical al ansamblului lui Joseph Seconda, care susținea spectacole la Dresda și Leipzig. După diferențe cu Seconda el revine, în septembrie 1814, în serviciul de stat, în care avansează prin numirea în funcțiunea de consilier la „Kammergericht” de la Berlin (1816), apoi în calitatea de membru al unei comisii de anchetare a delictelor de trădare (1819) și de membru al Senatului de pe lângă Curtea Supremă de Apel (1821). Începând cu luna octombrie a anului 1814 Hoffman frecventează în mod regulat cercul literar format din Hitzig, Chamisso, de la Motte Fouqué, David Ferdinand Koreff ș. a., supranumit cercul „Fraților Serapion”. El întreține de asemenea relații de prietenie cu actorul Ludwig Devrient, precum și cu scriitorii Ludwig Tieck și A. F. Bernhardi.

În ianuarie 1822 i se confiscă de către autorități manuscrisul povestirii Meșterul Purece, în care era parodiată tagma funcționărimii prusace. Deja grav bolnav, Hoffmann mai apucă doar să conceapă o pledoarie împotriva acuzațiilor de denigrare a funcționarilor de stat, de lezmaiestate și de încălcare a regulilor de confidențialitate. Datorită acestei pledoarii, importantă pentru posteritate deoarece conține principiile poetologice ale scriitorului, este permisă publicarea povestirii sub o formă cenzurată. Lui Hoffmann i se interzice însă orice activitate literară. Acesta moare la data de 25 iulie 1822, din cauza unei boli a coloanei vertebrale.Opera literară

1814

Urciorul de aur („Der goldene Topf”), basm

Scrieri fantastice în maniera lui Callot (4 vol.), cu o prefață de Jean Paul

1815

1815-1816 Elixirele diavolului („Elixiere des Teufels”)

1816 Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor („Nußknacker und Mausekönig”)

1817 Nocturnele („Nachtstücke”)

1818

Meșterul Martin butnarul și calfele lui („Meister Martin der Küfner und seine Gesellen”), nuvelă

Minele din Falun („Die Bergwerke zu Falun”)

1819

Piticuț - zis și Cinabru („Klein Zaches, genannt Zinnober”)

Moș Ene („Der Sandmann”)

Consilierul Krespel („Rat Krespel”)

1819-1821 Frații Serapion („Serapinos-Brüder”) (4 vol.)

1820 Domnișoara de Scudery („Das Fräulein von Scuderi”), nuvelă

1820-1822 Părerile despre viață ale motanului Murr („Lebensansichten des Katers Murr”)

1821 Cavalerul Gluck („Ritter Gluck”)

1822 Meșterul Purece („Meister Floh ”)

1822 Fereastra din colț a vărului meu („Des Vetters Eckfenster“).

Opera muzicală

Opera Dragoste și gelozie, după o piesă de F. Calderon

1808 Legământul solemn

Cinci sonate pentru pian

1813 – 1814 Opera Undine pe un libret de La Motte Fouqué, reprezentată în premieră în 1816, la Berlin

Bibliografie

Ediții ale operelor în limba română

Elixirele diavolului. Roman, București : Minerva 1970.

O mireasă la loterie. Nuvelă fantastică, Iași : Agora 1992.

Părerile despre viață ale motanului Murr, București : Univers 1985

Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor. Basm, Chișinău : Lit. Artistică 1989.

Ulciorul de aur, București : Ed. Ion Creangă, 1992.

[modificare]Ediții ale operelor în limba germană

Werke in drei Bänden, Berlin und Weimar : Aufbau-Verlag, 1976.

Werke, Leipzig 1896.

Gesammelte Schriften, 11 vol., Berlin 1845.

Romantismul lui E.T.A. Hoffmann

``Gama fantasticului, ca si functiile lui, sunt extrem de variate la E.T.A. Hoffmann. Atractia pentru mister - ce caracterizeaza natura, fiinta omeneasca si, dintre manifestarile ei, mai ales arta - il face pe Hoffmann sa strabata aproape intreg registrul posibil al fantasticului : feericul, mirificul, oniricul, halucinantul. Visul mirific sau cosmarul, aparitiile supranaturale (vampiri, fantome, alter-ego-uri), metamorfozele, bizareriile in gandire si comportament, obsesiile, aventurile terifiante, blestemele, pacatele mostenite fac toate parte din universul lui Hoffmann. Fantasticul lui Hoffmann nu vadeste numai extrema sensibilitate a autorului fata de enigmele naturii si ale existentei omenesti, ci si adeziunea lui la o viziune filosofica si la o conceptie despre arta, in spiritul carora poezia este suprema cheie a misterului, este o stare de har, in care visul se confunda cu realitatea, prilejuind unice revelatii.``

Vera Calin, p. 212

TIPOLOGIA ROMANTICA

Dacă vom încerca să desprindem din datele psihologice, artistice sau filosofice ale diferitelor şcoli romantice, atât de variate şi adesea contradictorii, constantele sufleteşti, vom putea defini un fel de a fi, de a gândi şi de a simţi general, răspunzând exaltării dionisiace şi opuse sensibilităţii apolinice.

În adevăr, romantismul a fost adesea în opoziţie cu clasicismul; exaltarea, uneori vehementă, a primei atitudini, a fost opusă seninătăţii reculese; dezordinea, creaţia tumultuoasă a romanticului au fost puse în paralelă cu nevoia de ordine şi simetrie a clasicului; iraţionalul şi misticismul unora din romantici au fost negate de logica şi raţiunea clasică; excesivul a fost limitat prin măsură.

Atitudinea romantică în faţa lumii se conturează prin caractere ce se vor defini în primul rând printr-o emotivitate excesivă, covârşind reţinerea şi limitele gândirii raţionale. Se ajunge treptat la o tipologie bipartită a personalităţilor umane, care a şi fost săvârşită, sub diverse nomenclaturi, de mai mulţi artişti şi cercetători (Schiller, Ostwald, Klages).

Romanticul, emotiv şi exaltat, se va defini printr-o seamă de trăsături psihologice pe care le vom întâlni în toate şcolile aparţinând acestui curent, dar care au fost manifestate în mănunchi, teoretizate şi duse până la ultimele lor forme de expresie de romanticii germani.

Emotivitatea romantică ajungea firesc, prin structura de totalitate a unei complexiuni mentale particulare, la interiorizare, la descoperirea zonelor de adâncime ale fiinţei, deci la formele vieţii subconştiente; aceasta calauzire sufleteasca indruma pe romantic, de asemeni, catre aspectul nocturn al lumii (Jean Paul, Novalis) ; interesul pentru viata onirica, pentru nedeslusitul si irationalul formelor revelate de zonele adanci ale sufletului, au condus catre fantastic (William Blake, Achim von Arnim, E.T.A. Hoffmann), ajungand la viziuni monstruoase. interiorizarea si meditatia melancolica indreapta gandul, deopotriva, spre trecutul individual, al climatului copilariei, ca si spre trecutul istoric, cu deosebire al evului mediu si al tristetii ruinelor, intregindu-se prin misticism si religiozitate. Cufundarea in dinamismul vietii interioare si al muzicalitatii, marile deschideri sufletesti de ordin emotiv, indreptau astfel pe artistii si ganditorii apartinand structurii romantice catre o experienta launtrica totala, in care visul, muzica, halucinatia, amintirea incerta, starile de vag sau de grele terori...

Ion Biberi - Romantismul german in cultura universala (prefata la Urciorul de aur - EPL, 1968, p.VI -VII)

Va urma...

IDEALUL ROMANTIC

``Estetica romantică germană şi, prin ea, aproape întreaga estetică romantică se impregnează de gândirea filosofică elaborată de marile sisteme idealiste de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor.

Distincţia formulată de Kant în cele trei critici ale sale, între cunoaşterea etică şi estetică este respinsă de viziunea globală şi unitară a romanticilor. Ideea kantiană, după care intelectul nu poate depăşi lumea fenomenelor, inapt fiind să cunoască lumea în sine, este însă explicită sau implicită în toate esteticile romantice - prin excelenţă antiintelectualiste. Există totuşi pentru romantici mijloace de pătrundere în acel centru al esenţialităţii, pe care Kant îl socotea impenetrabil. Imaginaţia este unul dintre ele, iar poetul - ridicat la o nouă demnitate - deţine secretul acestei cunoaşteri suprasensibile şi supraintelectuale. Categoriile atribuite lumii obiective : timp, spaţiu, cauză, substanţă, nu reprezintă, după Kant, entităţi obiective ale realităţii, ci forme ale intuiţiei. În actul de cunoaştere, omul încearcă să aplice, în mod necritic, aceste forme ale intuiţiei unei realităţi ce se află dincolo de puterea de cunoaştere umană. Ideea relativităţii reprezentărilor omeneşti despre spaţiu şi timp convine subiectivismului romantic şi din această idee s-au dezvoltat o seamă de opere romantice, de fapt aproape întreaga literatură a visului în romantism. Cele spuse de G. Călinescu privitor la Eminescu şi la al său Dionisie se potrivesc tuturor poeţilor romantici, pentru care "lumea-i visul sufletului nostru" : "Timpul şi spaţiul ca forme ale simţului intern i se par chei misterioase care deschid porţile grele şi ruginite ale visului. Lumea se dilată, se desface în neguri repede învârtitoare şi se adună în fantasme efemere, după mişcarea obscură a gândului. Construcţiile onirice au ziduri tot atât de grele ca şi lumea în stare de veghe, gândire fiind sinonim cu existenţă."

Neavând existenţă obiectivă, fiind forme ale sensibilităţii ordonatoare de lume, spaţiul şi timpul sunt dilatabile şi contractabile după voie. Dionisie se transportă în epoca lui Alexandru cel Bun, devenind călugărul Dan şi întreprinde o călătorie în lună, după ce reduce pământul la dimensiunile unei mărgele, pe care o agaţă de gâtul iubitei sale.``

Vera Călin - ROMANTISMUL

Symphony No. 8 by Louis Spohr. Conducted by Alfred Walter with the Slovak State Philharmonic Orchestra

``Exista un principiu care transcende eul si in care se confunda toate varietatile, opozitiile, diferentele. [...] Fiinta si cunoasterea, obiectul si reprezentarea nu sunt decat unul si acelasi lucru. [...] Natura organica nu este... decat natura neorganica potentata la extrem, in urma unui proces evolutiv. Totul se petrece in interiorul unei unice structuri initiale. Unitatea e starea de natura. Natura detesta dualitatea, conflictul, antagonismul. Ideea discordiei in unitate, discordie permanent contrabalansata de tendinta spre unitatea pierduta, domina sistemul lui Schelling*. Unitatea cuprinde totul, sunt posibile analogii intre tot ceea ce exista: constientul si inconstientul, finitul si infinitul. [...]

Din opera lui Schelling... a extras poetica romantica ideea suprematiei artei, activitatea artistica fiind singura apta sa sparga granitele dintre ideal si real, sa reprezinte infinitul in finit si sa unifice, intr-un act creator analog cu actele naturii, toate fortele spiritului, chial si pe acelea ce par intr-o relatie antagonica unele fata de altele. Aceasta putere conciliatorie este a imaginatiei, facultate prin excelenta creatoare si unificatoare (Kant atribuise imaginatiei trei functiuni : reproductiva, productiva si estetica, dar nici uneia dintre aceste ipostaze nu-i harazise rolul de a patrunde "lucrul in sine"). Pentru Schelling si, pe urmele lui, pentru o seama de poeti romantici, imaginatia este facultatea prin excelenta creatoare tocmai prin puterea ei unificatoare. Ea devine nu numai organul creatiei poetice, ci si al celei filosofice, de vreme ce orice sistem filosofic creste dintr-o experienta fundamentala, iar asemenea experiente doar imaginatia le face posibile.

p. 23-24

* Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling (n. 27 ianuarie 1775, Leonberg/Württemberg - d. 20 august 1854, Bad Ragaz/Elveția) a fost un filosof german, în prima perioadă a activității sale unul din reprezentanții de seamă ai idealismului german, mai târziu tot mai mult influențat de romantismul în plină dezvoltare. Pentru sistemul său de gândire a elaborat conceptul de filozofie a identității.

Thomas Cole - The Titan's Goblet (1833)

``In cadrul Weltanschauung*-ului romantic, precumpanitor sintetic, natura este socotita un tot organic, dominata fiind de o unitate substantiala, care inglobeaza, pentru unii romantici, divinitatea si umanul. Aceasta intelegere despre natura, alaturi de exaltarea imaginatiei in chip de faculte maitresse** a si fost de altfel socotita element constitutiv al conceptului de romantism si justificare a afirmatiei despre unitatea romantismului european. O asemenea viziune fireasca unui spirit care ravneste sa recastige virginitatea creatorului de mituri sau absorbita de romantici din sursa neoplatoniciana***, renascentista si, mai ales, din acea Naturphilosophie pe care in Germania au formulat-o filosofi ca Schelling, se deosebeste fundamental de ideea universului mecanicist, asa cum il concepeau filosofii secolului Luminilor, univers alcatuit dintr-o multitudine de particule cu individualitate distincta. Fuzionarea unor elemente pana atunci socotite entitati distincte sau chiar antagonice : suflet-trup, om-natura, constient-inconstient, om-Dumnezeu, natura- dumnezeire, e propice exprimarii simbolice si mitice.``
Vera Calin - Romantismul, p. 158-159

*WELTÁNSCHAUUNG s.n. Ansamblu de cunoștințe despre gândirea, sentimentele, voința și comportamentul omului, despre experiență; imaginea despre lume și existența umană ca un tot unitar. [Pr. velt-án-șa-] (din germ. Weltanschauung) - DEX
**faculté maitresse - aptitudine esentiala/principala
***NEOPLATONÍSM s. n. doctrină filozofică care, reunind într-o viziune originală idealismul platonician cu idei pitagoreice, stoice și cu misticismul oriental, proclamă ideea creării lumii prin „emanația” din divinitate și pe aceea a cunoașterii prin extaz mistic. (< fr. néo-platonisme)

Cole, Thomas - The Voyage of Life Childhood, 1842

``Toate procesele naturii indica o cale de reintoarcere la unitatea pierduta, pe care poetul romantic incearca sa o regaseasca prin mijlocirea magiei, a extazului, a cufundarii in inconstient, a inspiratiei mitice.``

p. 25

``Asadar, fenomenul romantic este un fenomen interliminal, de prag, care tinde spre ceea ce FRIEDRICH SCHLEGEL numea "infinita abundenta in infinita unitate", adica tinde spre infinitul-finit, spre interfinit. Dar, asa cum arata HERMANN KEYSERLING, numarul de aur este cel care exprima infinitul intr-o forma limitata [...]. Dar interfinitul este tocmai structura fundamentala a numarului de aur, ceea ce inseamna ca romantismul este doctrina numarului de aur, acestuia putandu-i-se atribui toate caracteristicile fenomenului romantic: este un numar finit-infinit (numar de spirala), rezista incercarilor de inchidere (se opune "invaziei haosului", se afla la marginea dintre haos si ordine si exprima spirala infinita, dupa marturia lasata de GOETHE, este simbolul matematic al vietii si al evolutiei spirituale), este expresia echilibrului in inegalitate (prin aceasta este perpetua tindere), este chipul simetriei asimetrice, expresia proportiei vietii, imaginea evolutiei-revolutiei eterne (pulsiunile radiale ale spiralei; vezi evolutia in salturi). Fenomenul romantic exprima stiinta "interioara" a numarului de aur si trairea realitatii potrivit legii inzestrate cu infinite libertati a lui sectio aurea.``

Mihai Stroe - Romantismul german si englez, p. 18

Muzica lui ETA Hoffmann