"À la recherche du sentier perdu" - Alain-Fournier si paradisurile pierdute

Alain-Fournier, este pseudonimul lui Henri Alban Fournier (1886-1914), scriitor francez, mort la 27 de ani, autor al unui singur roman, "Le Grand Meaulnes", roman poetic de factură simbolistă.

S-a născut pe 3 octombrie 1886 la La Chapelle-d'Angillon și și-a petrecut copilăria la Sologne și în Bas-Berry, unde părinții săi au fost învățători. A făcut studii liceale la liceul Lakanal, la Sceaux în apropiere de Paris, unde s-a pregătit pentru admiterea la École normale supérieure, unde s-a împrietenit cu scriitorul Jacques Rivière, care se va căsători cu sora sa mai mică, Isabelle, în 1909. Împreună cu Rivière se lansează în discuții asupra problemelor de actualiatate în literatură, muzică și pictură, fiind printre primii care descoperă la unii scriitori tineri - încă neînțeleși și ironizați - pe aceia care aveau să devină marile nume ale perioadei ce va urma: Paul Claudel, Charles Péguy, Paul Valéry. În 1907 întrerupe studiile pentru a-și satisface serviciul militar. Publică câteva poezii, eseuri și povestiri (reunite mai târziu sub titlul "Miracles").

Henri Alban Fournier a murit la Éparges, în apropiere de Verdun, pe 22 septembrie 1914, in primele lupte din Primul Război Mondial, și a fost înhumat în cimitirul militar de la Saint-Rémy la Calonne. Corpul lui a fost identificat abia în 1991 cu ajutorul datării cu carbon radioactiv, pentru că fusese îngropat într-o groapă comună germană, și a fost reînhumat într-un mormânt separat.

https://www.facebook.com/events/329956917134617/

Pe 1 iunie 1905, un licean de 18 ani, Henri Alban Fournier, în timpul unei scurte promenade pe cheiul Senei, întâlnește absolut întâmplător, pe scările de la Petit Palais din Paris, o tânăra zveltă și elegantă, pe Yvonne Quiévrecourt, care va fi marea sa iubire și îl va inspira în creația personajului Yvonne de Galais din viitorul său roman.

O urmărește, află unde locuiește și, câteva zile mai târziu, schimbă cu ea câteva cuvinte, doar pentru a afla că este deja logodită. O va reîntâlni abia după 8 ani, căsătorită și mamă a doi copii. Această întâlnire, care marchează definitiv destinul lui Henri Alban Fournier, va fi apoi redată, aproape identic, în unicul său roman, publicat în 1913 sub semnătura Alain-Fournier: "Le grand Meaulnes" (tradus în limba româna cu titlul "Cărarea pierdută"). Tradus în limba română în 1945 la Editura Gorjan romanul Cărarea pierdută a beneficiat de ilustrații realizate de artistul plastic Fred Micoș și a avut cronici literare favorabile în presa culturală a vremii. Cartea are un succes instantaneu și ratează cu puțin acordarea Premiului Goncourt: obține cinci voturi din cele șase necesare. La începutul anului 1914, Fournier începe să scrie un al doilea roman, "Colombe Blanchet". Nu-l va mai termina.

Sora lui, Isabelle, publică în 1925, după moartea soțului său, Jacques Rivière, abundenta corespondență ("Correspondance") dintre cei doi prieteni, apoi"Lettres au Petit B." (René Bichet, un coleg de la liceul Lakanal), "Lettres d'Alain-Fournier à sa Famille" și proprii amintiri asupra fratelui său "Images d'Alain-Fournier".

Optzeci și cinci de ani mai târziu, ziarul Le Monde propune cititorilor săi să aleagă cele mai importante o sută de cărți ale secolului XX. "Le Grand Meaulnes" se afla între primele zece romane ale secolului trecut, alături de "În căutarea timpului pierdut", romanul fluviu al lui Marcel Proust, "Procesul" lui Franz Kafka, "Călătorie la capătul nopții" al lui Louis-Ferdinand Céline sau "Fructele mâniei" al lui John Steinbeck.

BILDUNGSROMAN

Un bildungsroman este o scriere în proză, care prezintă procesul de formare a personalității eroului principal sub influența experienței directe. Cuvântul a fost preluat din germană, în care Bildungsroman înseamnă, literal, „roman de formare”.

Tema maturizării, a formării unei personalități este o temă comună în literatura universală. Bildungsromanul este axat exclusiv pe acumulări de experiențe de către un personaj care, inițial, se prezintă ca o foaie imaculată pe care viața urmează să își pună amprentele decisive. (Wikipedia)

BILDUNGSROMAN (‹ germ. Bildung „educație”) s. n. Roman care prezintă procesul de formare a personalității morale și intelectuale a personajului principal, prin intermediul experienței directe („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister” de Goethe, „Muntele vrăjit” de Thomas Mann). (DEX online)

Exista multe variante si subgenuri ale Bildungsromanului - Erziehungsroman-ul (roman al educatiei), de exemplu, centrat pe pregatirea intelectuala si educatia formala eroului, sau künstlerroman-ul (roman al artistului), care prezinta dezvoltarea unui artist si a constiintei sale.

Exemple

• Hayy ibn Yaqdhan, de Ibn Tufail (12th century), un precursor al genului
• Jane Eyre, de Charlotte Brontë (1847) 
• The History of Tom Jones, a Foundling, de Henry Fielding (1749)
• The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman, de Laurence Sterne (1759)
• Candide, de Voltaire (1759)
• David Copperfield, de Charles Dickens (1850)
• Green Henry, de Gottfried Keller (1855)
• Great Expectations, de Charles Dickens (1861)
• Maurice, de E. M. Forster (scris in 1913–14, publicat postum in 1971)
• What Maisie Knew, de Henry James (1897)
• Martin Eden, de Jack London (1909)
• The Book of Khalid, de Ameen Rihani (1911)
• Sons and Lovers, de D. H. Lawrence (1913)
• A Portrait of the Artist as a Young Man, de James Joyce (1916)
• Demian: The Story of Emil Sinclair's Youth de Hermann Hesse (1919, prologu adaugat in 1960)
• This Side of Paradise de F. Scott Fitzgerald (1920)
• Pather Panchali, de Bibhutibhushan Bandopadhyay (1929)
• Black Boy, de Richard Wright (1945)
• The Catcher in the Rye, de J.D. Salinger (1951)
• The Voyage of the Dawn Treader de C. S. Lewis (1952)
• Goodbye, Columbus, de Philip Roth (1959)
• To Kill a Mockingbird, de Harper Lee (1960)
• Dune, de Frank Herbert (1965)
• The Outsiders, de S.E. Hinton (1967)
• A Wizard of Earthsea, de Ursula K. Le Guin (1968)
• Bless Me, Ultima, de Rudolfo Anaya (1972)
• The Princess Bride, de William Goldman (1973)
• Bright Lights, Big City, de Jay McInerney (1984)
• Ender's Game, de Orson Scott Card (1985)
• Oranges Are Not the Only Fruit, de Jeanette Winterson (1985)
• Norwegian Wood, de Haruki Murakami (1987)
• English Music, de Peter Ackroyd (1992) 
• The Perks of Being a Wallflower, de Stephen Chbosky (1999)
• The Secret Life of Bees, de Sue Monk Kidd (2002)
• The Kite Runner, de Khaled Hosseini (2003)
• Never Let Me Go, de Kazuo Ishiguro (2005)
• Indecision, de Benjamin Kunkel (2005)
• Black Swan Green, de David Mitchell (2006)
• The Harry Potter series, de J. K. Rowling (1997-2007)
• Gone With the Wind, de Margaret Mitchell (1936)

       (Wikipedia)


Mit si roman in secolul XX

          Sfarsitul secolului XIX se caracterizeaza printr-o neliniste dureroasa si pesimism; mitul progresului cedeaza locul anarhiei, haosului, decadentei. E un timp al descompunerii, inregistrat in panzele lui Toulouse-Lautrec, in dramele lui Ibsen, in romanele lui Huysmans sau Dostoievski. 
         Zorii noului secol alunga si ultimele certitudini: in 1905 Einstein pune bazele teoriei relativitatii; determinismul stiintific pierde teren, o instabilitate generala caracterizeaza lumea moderna. Progresul stiintei nu face decat sa sporeasca haosul, coplesind oamenii cu tot mai multe inventii si miracole tehnologice. Acest caracter labil al existentei se manifesta in toate domeniile - in viata sociala, economica si politica, in arta. Moartea Ratiunii universale va conduce inevitabil la catastrofa primului razboi mondial.
         Existenta unui astfel de climat de incertitudine, de instabilitate, de disolutie a vechilor valori, este un factor hotarator in aparitia unui procedeu romanesc gandit de marii artisti ca o metoda de a conferi o mai mare stabilitate si totodata "semnificatie si valoare existentei" (René  Albérès - L'aventure intellectuelle du XXe siecle). Folosirea unei structuri mitice, a unui esafodaj care sa sustina fragilitatea schemei fictionale a operei de arta este o metoda aplicata tot mai sistematic de artistii noului secol si cum orice artist este si un demiurg (al universului creat de el insusi), in tesatura mitica sunt prinse detalii autobiografice, in asa fel incat validitatea mitului sa inglobeze si persoana vie, pe artist.
           
           Potrivit lui Mircea Eliade, "mitul povesteste o istorie sacra; relateaza un eveniment care a avut loc in vremuri primordiale, timpul fabulos al inceputurilor"; "el este modelul exemplar al al oricarei activitati umane semnificative". (M. Eliade - Aspecte ale mitului) In acest sens, folosirea mitului in romanul inceputului de secol XX ar putea avea semnificatia unei intoarceri la origini, la timpul sacru de dinaintea caderii omului in timpul profan.

           Studiile psihanalitice au aratat cum "copilul traieste intr-un timp mitic, paradisiac" (M. Eliade - Aspecte ale mitului). Acest timp mitic este sugerat in "Cararea Pierduta" prin atmosfera de irealitate, de vis care invaluie evenimentele. Este demn de semnalat faptul ca aproape toate evenimentele importante se petrec noaptea. Eliade spune ca "miturile nu trebuie recitate decat intr-un interval sacru - in general toamna sau iarna si doar noaptea" (idem.); intr-adevar, actiunea primei parti a romanului e situata spre sfarsitul toamnei si in timpul iernii ("...o duminica de noiembrie 189...", "...[in] prima zi de toamna care te ducea cu gandul la iarna"). Personajele sunt prinse la varsta care separa copilaria de maturitate si in ceea ce-l priveste pe Meaulnes, o ambiguitate destul de evidenta face ca el sa poata fi prezentat ca fiind de varsta scolara si in acelasi timp mult mai varstnic decat colegii lui, adica si copil si barbat intr-o aventura ce pare fantastica si se reveleaza a fi cat se poate de realista pana la urma. Totul se explica, logica povestirii e aproape fara gres, nimic nu ramane invaluit in mister. In aparenta. Pentru ca, sa nu uitam, naratorul este Francois, copilul debil de la inceputul povestii, atins de coxalgie, pe care intruziunea Marelui Meaulnes in viata lui il vindeca si ii umple orizontul. Asa cum Meaulnes ii modifica destinul lui Francois, la fel acesta din urma isi influenteaza prietenul nu odata in viata reala si, bineinteles, nu se poate sti in ce masura relatarea lui scrisa este obiectiva, cat de mult din ceea ce citim este adevarat. Oare cat din ezitarile si ineficienta lui Meaulnes in a regasi Domeniul i se datoreaza lui? Il vedem de multe ori pe Francois interpunandu-se intre pasiunea lui Meaulnes si vocea ratiunii, ca o constiinta intermediara. Si cine o gaseste pe Yvonne pana la urma, mult dupa ce Meaulnes abandonase cautarea? Acelasi Francois, demn de ipostaza oferita de adevaratul autor al cartii, Alain-Fournier. Care in realitate era si Francois si Meaulnes si, dupa cum reiese dintr-un studiu chiar superficial al vietii lui, si Franz de Galais, al treilea personaj, cel care desavarseste imaginea omului care a fost Henri Fournier, cu slabiciunile si talentul lui, cu nazuinta spre aventura si exotic, cu pasiunea pentru joc si deghizare, cu intuitia geniala a unui mare autor.
            Evenimentul in jurul caruia este construit romanul este, fara indoiala, serbarea misterioasa de la Sablonnieres. Domeniul necunoscut i se reveleaza eroului, lui Meaulnes, ca un taram vrajit al fericirii, unde orice dorinta poate deveni realitate, unde nimic nu e absurd, inaccesibil, sau intangibil; este tara in care copiii fac legea, in care se materializeaza cele mai secrete vise de fericire (ca viziunea camerei verzi a lui Meaulnes, de exemplu), in care totul este frumos si placut, cum doar in vise e posibil. Aparitia Yvonnei de Galais va fi incoronarea acestei fericiri. Ea este intruchiparea idealului la care aspira sufletul baiatului si frumusetea ei incredibila il face sa-si piarda linistea pentru vecie. Avem, asadar, un loc paradisiac si un simbol - caci asa trebuie privita Yvonne, ca un simbol al paradisului pierdut - spre care inima eroului aspira si pe care se poate spune ca le cauta intai inconstient si le gaseste din intamplare, apoi, dupa ce se rataceste iar si le pierde, le cauta in cunostinta de cauza. Obiectul cautarii lui Meaulnes ne face sa putem asimila aventura lui cautarii mitice a Graalului - paradis al copilariei pierdute, idealuri de neatins, iubire sublima, etc.  Francois insusi, eroul narator, il priveste pe Meaulnes ca pe un personaj livresc, legendar, asa cum  de altfel ne apare si Franz. Sunt amandoi caractere prea insolite, pitoresti si iesite din comun pentru a apartine lumii banale... Pana si questa cavalereasca a recuperarii Graalului este practic efectuata de amandoi, deosebirea fiind ca in cursul acesteia unul din ei, Franz, isi pastreaza intacte calitatile ce garanteaza reusita aventurii - credinta, puritatea, curajul, iubirea - in timp ce  Meaulnes, adevaratul cavaler ratacitor, inceteaza de a mai crede, oboseste, se maturizeaza. 
           Viata ca labirint prin care toti ratacim si doar putini alesi ajung vreodata in camera centrala, in paradisul ascuns in tesatura realitatii insasi a existentei noastre si unde nimeni, probabil, nu poate ramane. 

Ceaiul de la Club CATHARSIS

 Ieri a avut loc prima intalnire propriu-zisa a clubului Catharsis. Primele inscrise in club, fermecatoarele doamne si domnisoare din imagine, au fost extrem de punctuale si totul s-a desfasurat cat se poate de placut: ne-am grabit sa pregatim ceaiul, am facut cateva poze (cam in contre-jour si fara blitz), am stat de vorba si, bineinteles, nu am lasat nici un coltisor al Atlantidei hoffmanniene neexplorat, nici un mister neelucidat, nici un personaj nestudiat. Una din tinerele domnisoare (penultima din dreapta) ne-a citit un pasaj plin de vraja din nuvela, ne-am exprimat parerile personale si incantarea fata de un eveniment atat de agreabil. 
Intr-o tonalitate usor diferita, putem afirma cu certitudine ca o astfel de experienta se poate constitui intr-o adevarata aventura a cunoasterii. A fost cazul, cred, de aceasta data si speram ca la o astfel de calatorie in lumea imaginarului, a creatiei literare si a poeziei sa participe si alti tineri.

   

   Un foarte tanar membru al clubului participa cu tot sufletul la o aventura la fel de palpitanta.

Urciorul de aur, de E.T.A. Hoffmann

 
Publicata pentru prima oara in 1814, ca cel de-al treilea volum al antologiei Fratii Serapion , Urciorul de aur era privit de Hoffmann ca fiind cea mai reusita dintre scrierile lui de acest gen, iar de critici ca o capodopera a literaturii romantice.



 ``Cateva din povestile reunite in ciclul Fratii Serapion folosesc fantasticul pentru realizarea unor mituri ale artei, mai ales muzicii si poeziei (Mesterul Martin si ucenicii sai, Curtea lui Arthus etc.). Dintre ele, Marchen-ul intitulat Urciorul de aur (Der Goldene Topf) este poate cel mai elocvent, fiindca aduna la un loc cateva dintre cele mai caracteristice teme hoffmanniene. Studentul Anselmus duce o existenta saraca intr-un oras stupid, cu consilieri onorabili si profesori asezati, care se intalnesc duminica la berarie. Beraria ii apare lui Anselmus ca fiind simbolul traiului imbelsugat, catre care, exasperat de saracie, tinde uneori. Dar sufletul lui Anselmus e sfasiat intre doua aspiratii contradictorii. Pe de o parte, il atrage traiul tihnit si onorabil, intruchipat de Veronica, fiica demnitarului Paulmann ; Pe de alta parte, o aparitie de vis, traita la iesirea din berarie, il tulbura. Clinchetul de cristal al unor serpi verzi i se pare o chemare spre alta lume. Chemarea se accentueaza din momentul in care intra in slujba arhivarului Lindhorst, faptura demonica si stranie ce pare sa-i deschida portile lumii invizibile. Unul dintre cei trei serpi este Serpentina, fiica arhivarului, care, magician, se transforma dupa voie in salamandra, caci descinde el insusi din neamul salamandrelor. Devorat de nevoia de miracol, care este prima expresie a poeziei, Anselmus este totusi pe punctul de a trada poezia si iubirea Serpentinei, atunci cand se intoarce la Veronica. Atractia necunoscutului si a poeziei invinge. Arhivarul vrajitor si iubirea Serpentinei il smulg pentru totdeauna pe Anselmus din lumea mediocritatii burgheze. Veronica se va casatori cu un onorat demnitar de curand ridicat la rangul de Hofrat. Anselmus va ramane in regatul poeziei, cu ajutorul careia va percepe miracolul naturii, va auzi glasurile pe care, din vremea copilariei indepartate, omenirea nu le mai aude. Regasim in Urciorul de aur conceptia romantica despre poezie ca unic mijloc de restabilire a unitatii si armoniei pierdute. Practicile arhivarului tin de acea alchimie demonica, plina de seductie pentru romantici : si ca un lait-motiv hoffmannian, ne obsedeaza repulsia lui Hoffmann fata de cotidianul abrutizant al unei existente prozaice, lipsite de miracol. Pana la urma, Hoffmann ne ofera cheia enigmaticei lui povestiri. Finalul aventurii lui Anselmus reprezinta viata in poezie, poezia in sfarsit regasita, adevarata patrie a sufletului. Incercand sa descopere cu mijloacele investigatiei psihanalitice "elementul" din care se naste fantasticul hoffmannian, Gaston Bachelard il descopera in flacara. "O poezie a focului traverseaza intreaga opera (a lui Hoffmann) ...Trebuie sa admitem ca flacara paradoxala a alcoolului este inspiratia prima si ca un plan intreg al edificiului hoffmannian se lumineaza in palpairea ei."``

Vera Calin - Romantismul, p. 213 - 214

Ernst Theodor Amadeus Hoffmann

                          De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ernst Theodor Wilhelm Hoffmann (sau anturaj): Portretul lui E. T. A. Hoffmann Berlin, Staatliche Museen zu Berlin
Naștere	24 ianuarie 1776 Königsberg (Kaliningrad)
Deces	25 iulie 1822 Berlin
Ernst Theodor Amadeus Hoffmann - de fapt Ernst Theodor Wilhelm Hoffmann, cel de-al treilea prenume fu ales mai târziu de către autor, din admirație pentru Mozart – a fost un scriitor, compozitor și pictor romantic german (n. 24 ianuarie 1776 la Kaliningrad – d. 25 iulie1822 la Berlin). Celebru mai ales ca prozator, el a cultivat genul nuvelistic, cel fantastic și al basmului cult. Datorită pregătirii muzicale el a activat și ca libretist, teoretician și critic muzical. Unele dintre cele mai celebre povești și povestiri ale sale sunt Piticuț – zis și Cinabru,Spărgătorul de nuci, Elixirele diavolului, Urciorul de aur și Domnișoara de Scudery.

Biografia

Fiu al unui jurist, Ernst Theodor crescu din 1780, de la divorțul părinților, alături de mama sa în casa bunicilor de linie maternă. El se bucură de la o vârstă fragedă de o bună pregătire muzicală și se îndeletnici cu desenul, dovedind aptitudini mai ales în domeniul caricaturii. Despărțit de fratele său, el își petrecu copilăria într-un mediu de oameni în vârstă, a cărui austeritate deveni mai târziu o temă a prozei sale.

În orașul natal el frecventă cursurile elementare de la „Burgschule” și studie între 1792 și 1795 dreptul, conform tradiției de familie. Încă din timpul școlii îl legă o prietenie trainică de Theodor Gottlieb von Hippel (1775–1843). Altfel decât colegii săi, care se străduiau conform uzanțelor de atunci să-și însușească o cultură cât mai vastă, frecventând prelegeri de istorie, filologie sau filosofie, Hoffmann se mărgini la studiile de drept. După primul examen de stat el a activat ca referendar la Kaliningrad, locuind încă la bunici și dorind deja să se dedice artei. În 1796 deveni asesor al administrației de stat din Głogów (pe atunci Glogau) și în 1768 referendar laKammergericht din Berlin. În această perioadă încheie logodna cu verișoara sa Minna Doerffer.

Cel de-al doilea examen de stat îl susținu cu succes în 1799 (după alte surse în 1800) și se angajă după aceea ca asesor la Judecătoria din Poznań (Posen). În Poznań făcu cunoștință cu poloneza Maria Thekla Michalina Rorer-Trzynska, cu care se căsători în 1802, după ce anulă logodna cu Minna. În același an el fu transferat disciplinar la Płock, din cauza unor caricaturi apărute anonim, în care erau batjocorite oficialitățile prusace. În 1803 (după alte surse în 1804) el își continuă cariera în calitate de consilier de stat la Varșovia. Aici el veni prin intermediul amicului său Julius Eduard Hitzig (1780-1849) pentru prima oară în contact cu cercul romanticilor de la Berlin, din rândul cărora și-i alese ca prieteni pe muzicianul F. A. Morgenroth și pe poetul Zacharias Werner. La Varșovia Hoffmann preluă în 1806 postul de dirijor al „Societății Muzicale”. În același an trupele napoleoniene desființară administrația prusacă a Varșoviei, ceea ce determină, în vara lui1807, plecarea lui Hoffmann la Berlin.

Lipsit în Berlin de orice mijloc de trai, Hoffmann se stabilește în septembrie 1807 în Bamberg. La teatrul din acel oraș el preia întâi funcția de capelmaistru, apoi și cea de compozitor de muzică de scenă și de asistent răspunzător cu decorurile. După închiderea teatrului în 1809 el se vede nevoit să supraviețuiască dând ore de pian și de canto. Atunci debutează și cu recenzii în paginile ziarului „Allgemeine Musikalische Zeitung”, făcând în același timp cunoștință cu mai mulți medici de ospiciu și purtând în anturajul lor numeroase discuții pe teme de psihologie, psihiatrie și magnetism. La Bamberg se îndrăgostește de o elevă de-a sa în vârstă de șaisprezece ani, Julia Mark. După ce părinții acesteia s-au îngrijit să o mărite, evitând astfel scandalul, Hoffmann părăsește orașul francon.

Între 1813 și 1814 scriitorul este numit director muzical al ansamblului lui Joseph Seconda, care susținea spectacole la Dresda și Leipzig. După diferențe cu Seconda el revine, în septembrie 1814, în serviciul de stat, în care avansează prin numirea în funcțiunea de consilier la „Kammergericht” de la Berlin (1816), apoi în calitatea de membru al unei comisii de anchetare a delictelor de trădare (1819) și de membru al Senatului de pe lângă Curtea Supremă de Apel (1821). Începând cu luna octombrie a anului 1814 Hoffman frecventează în mod regulat cercul literar format din Hitzig, Chamisso, de la Motte Fouqué, David Ferdinand Koreff ș. a., supranumit cercul „Fraților Serapion”. El întreține de asemenea relații de prietenie cu actorul Ludwig Devrient, precum și cu scriitorii Ludwig Tieck și A. F. Bernhardi.

În ianuarie 1822 i se confiscă de către autorități manuscrisul povestirii Meșterul Purece, în care era parodiată tagma funcționărimii prusace. Deja grav bolnav, Hoffmann mai apucă doar să conceapă o pledoarie împotriva acuzațiilor de denigrare a funcționarilor de stat, de lezmaiestate și de încălcare a regulilor de confidențialitate. Datorită acestei pledoarii, importantă pentru posteritate deoarece conține principiile poetologice ale scriitorului, este permisă publicarea povestirii sub o formă cenzurată. Lui Hoffmann i se interzice însă orice activitate literară. Acesta moare la data de 25 iulie 1822, din cauza unei boli a coloanei vertebrale.Opera literară

• 1814

Urciorul de aur („Der goldene Topf”), basm

Scrieri fantastice în maniera lui Callot (4 vol.), cu o prefață de Jean Paul

• 1815
• 1815-1816 Elixirele diavolului („Elixiere des Teufels”)
• 1816 Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor („Nußknacker und Mausekönig”)
• 1817 Nocturnele („Nachtstücke”)
• 1818

Meșterul Martin butnarul și calfele lui („Meister Martin der Küfner und seine Gesellen”), nuvelă

Minele din Falun („Die Bergwerke zu Falun”)

• 1819

Piticuț - zis și Cinabru („Klein Zaches, genannt Zinnober”)

Moș Ene („Der Sandmann”)

Consilierul Krespel („Rat Krespel”)

• 1819-1821 Frații Serapion („Serapinos-Brüder”) (4 vol.)
• 1820 Domnișoara de Scudery („Das Fräulein von Scuderi”), nuvelă
• 1820-1822 Părerile despre viață ale motanului Murr („Lebensansichten des Katers Murr”)
• 1821 Cavalerul Gluck („Ritter Gluck”)
• 1822 Meșterul Purece („Meister Floh ”)
• 1822 Fereastra din colț a vărului meu („Des Vetters Eckfenster“).

Opera muzicală

• Opera Dragoste și gelozie, după o piesă de F. Calderon
• 1808 Legământul solemn
• Cinci sonate pentru pian
• 1813 – 1814 Opera Undine pe un libret de La Motte Fouqué, reprezentată în premieră în 1816, la Berlin

Bibliografie

Ediții ale operelor în limba română

• Elixirele diavolului. Roman, București : Minerva 1970.
• O mireasă la loterie. Nuvelă fantastică, Iași : Agora 1992.
• Părerile despre viață ale motanului Murr, București : Univers 1985
• Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor. Basm, Chișinău : Lit. Artistică 1989.
• Ulciorul de aur, București : Ed. Ion Creangă, 1992.

[modificare]Ediții ale operelor în limba germană

Werke in drei Bänden, Berlin und Weimar : Aufbau-Verlag, 1976.

Werke, Leipzig 1896.

Gesammelte Schriften, 11 vol., Berlin 1845.

Romantismul lui E.T.A. Hoffmann

``Gama fantasticului, ca si functiile lui, sunt extrem de variate la E.T.A. Hoffmann. Atractia pentru mister - ce caracterizeaza natura, fiinta omeneasca si, dintre manifestarile ei, mai ales arta - il face pe Hoffmann sa strabata aproape intreg registrul posibil al fantasticului : feericul, mirificul, oniricul, halucinantul. Visul mirific sau cosmarul, aparitiile supranaturale (vampiri, fantome, alter-ego-uri), metamorfozele, bizareriile in gandire si comportament, obsesiile, aventurile terifiante, blestemele, pacatele mostenite fac toate parte din universul lui Hoffmann. Fantasticul lui Hoffmann nu vadeste numai extrema sensibilitate a autorului fata de enigmele naturii si ale existentei omenesti, ci si adeziunea lui la o viziune filosofica si la o conceptie despre arta, in spiritul carora poezia este suprema cheie a misterului, este o stare de har, in care visul se confunda cu realitatea, prilejuind unice revelatii.``

Vera Calin, p. 212

TIPOLOGIA  ROMANTICA

Dacă vom încerca să desprindem din datele psihologice, artistice sau filosofice ale diferitelor şcoli romantice, atât de variate şi adesea contradictorii, constantele sufleteşti, vom putea defini un fel de a fi, de a gândi şi de a simţi general, răspunzând exaltării dionisiace şi opuse sensibilităţii apolinice.

În adevăr, romantismul a fost adesea în opoziţie cu clasicismul; exaltarea, uneori vehementă, a primei atitudini, a fost opusă seninătăţii reculese; dezordinea, creaţia tumultuoasă a romanticului au fost puse în paralelă cu nevoia de ordine şi simetrie a clasicului; iraţionalul şi misticismul unora din romantici au fost negate de logica şi raţiunea clasică; excesivul a fost limitat prin măsură.

Atitudinea romantică în faţa lumii se conturează prin caractere ce se vor defini în primul rând printr-o emotivitate excesivă, covârşind reţinerea şi limitele gândirii raţionale. Se ajunge treptat la o tipologie bipartită a personalităţilor umane, care a şi fost săvârşită, sub diverse nomenclaturi, de mai mulţi artişti şi cercetători (Schiller, Ostwald, Klages).

Romanticul, emotiv şi exaltat, se va defini printr-o seamă de trăsături psihologice pe care le vom întâlni în toate şcolile aparţinând acestui curent, dar care au fost manifestate în mănunchi, teoretizate şi duse până la ultimele lor forme de expresie de romanticii germani.

Emotivitatea romantică ajungea firesc, prin structura de totalitate a unei complexiuni mentale particulare, la interiorizare, la descoperirea zonelor de adâncime ale fiinţei, deci la formele vieţii subconştiente; aceasta calauzire sufleteasca indruma pe romantic, de asemeni, catre aspectul nocturn al lumii (Jean Paul, Novalis) ; interesul pentru viata onirica, pentru nedeslusitul si irationalul formelor revelate de zonele adanci ale sufletului, au condus catre fantastic (William Blake, Achim von Arnim, E.T.A. Hoffmann), ajungand la viziuni monstruoase. interiorizarea si meditatia melancolica indreapta gandul, deopotriva, spre trecutul individual, al climatului copilariei, ca si spre trecutul istoric, cu deosebire al evului mediu si al tristetii ruinelor, intregindu-se prin misticism si religiozitate. Cufundarea in dinamismul vietii interioare si al muzicalitatii, marile deschideri sufletesti de ordin emotiv, indreptau astfel pe artistii si ganditorii apartinand structurii romantice catre o experienta launtrica totala, in care visul, muzica, halucinatia, amintirea incerta, starile de vag sau de grele terori...

Ion Biberi - Romantismul german in cultura universala (prefata la Urciorul de aur - EPL, 1968, p.VI -VII)

Va urma...

IDEALUL ROMANTIC

              ``Estetica romantică germană şi, prin ea, aproape întreaga estetică romantică se impregnează de gândirea filosofică elaborată de marile sisteme idealiste de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor.

           Distincţia formulată de Kant în cele trei critici ale sale, între cunoaşterea etică şi estetică este respinsă de viziunea globală şi unitară a romanticilor. Ideea kantiană, după care intelectul nu poate depăşi lumea fenomenelor, inapt fiind să cunoască lumea în sine, este însă explicită sau implicită în toate esteticile romantice - prin excelenţă antiintelectualiste. Există totuşi pentru romantici mijloace de pătrundere în acel centru al esenţialităţii, pe care Kant îl socotea impenetrabil. Imaginaţia este unul dintre ele, iar poetul - ridicat la o nouă demnitate - deţine secretul acestei cunoaşteri suprasensibile şi supraintelectuale. Categoriile atribuite lumii obiective : timp, spaţiu, cauză, substanţă, nu reprezintă, după Kant, entităţi obiective ale realităţii, ci forme ale intuiţiei. În actul de cunoaştere, omul încearcă să aplice, în mod necritic, aceste forme ale intuiţiei unei realităţi ce se află dincolo de puterea de cunoaştere umană. Ideea relativităţii reprezentărilor omeneşti despre spaţiu şi timp convine subiectivismului romantic şi din această idee s-au dezvoltat o seamă de opere romantice, de fapt aproape întreaga literatură a visului în romantism. Cele spuse de G. Călinescu privitor la Eminescu şi la al său Dionisie se potrivesc tuturor poeţilor romantici, pentru care "lumea-i visul sufletului nostru" : "Timpul şi spaţiul ca forme ale simţului intern i se par chei misterioase care deschid porţile grele şi ruginite ale visului. Lumea se dilată, se desface în neguri repede învârtitoare şi se adună în fantasme efemere, după mişcarea obscură a gândului. Construcţiile onirice au ziduri tot atât de grele ca şi lumea în stare de veghe, gândire fiind sinonim cu existenţă." 

          Neavând existenţă obiectivă, fiind forme ale sensibilităţii ordonatoare de lume, spaţiul şi timpul sunt dilatabile şi contractabile după voie. Dionisie se transportă în epoca lui Alexandru cel Bun, devenind călugărul Dan şi întreprinde o călătorie în lună, după ce reduce pământul la dimensiunile unei mărgele, pe care o agaţă de gâtul iubitei sale.``

Vera Călin - ROMANTISMUL

  

Symphony No. 8 by Louis Spohr. Conducted by Alfred Walter with the Slovak State Philharmonic Orchestra

``Exista un principiu care transcende eul si in care se confunda toate varietatile, opozitiile, diferentele. [...] Fiinta si cunoasterea, obiectul si reprezentarea nu sunt decat unul si acelasi lucru. [...] Natura organica nu este... decat natura neorganica potentata la extrem, in urma unui proces evolutiv. Totul se petrece in interiorul unei unice structuri initiale. Unitatea e starea de natura. Natura detesta dualitatea, conflictul, antagonismul. Ideea discordiei in unitate, discordie permanent contrabalansata de tendinta spre unitatea pierduta, domina sistemul lui Schelling*. Unitatea cuprinde totul, sunt posibile analogii intre tot ceea ce exista: constientul si inconstientul, finitul si infinitul. [...]

Din opera lui Schelling... a extras poetica romantica ideea suprematiei artei, activitatea artistica fiind singura apta sa sparga granitele dintre ideal si real, sa reprezinte infinitul in finit si sa unifice, intr-un act creator analog cu actele naturii, toate fortele spiritului, chial si pe acelea ce par intr-o relatie antagonica unele fata de altele. Aceasta putere conciliatorie este a imaginatiei, facultate prin excelenta creatoare si unificatoare (Kant atribuise imaginatiei trei functiuni : reproductiva, productiva si estetica, dar nici uneia dintre aceste ipostaze nu-i harazise rolul de a patrunde "lucrul in sine"). Pentru Schelling si, pe urmele lui, pentru o seama de poeti romantici, imaginatia este facultatea prin excelenta creatoare tocmai prin puterea ei unificatoare. Ea devine nu numai organul creatiei poetice, ci si al celei filosofice, de vreme ce orice sistem filosofic creste dintr-o experienta fundamentala, iar asemenea experiente doar imaginatia le face posibile.

p. 23-24

* Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling (n. 27 ianuarie 1775, Leonberg/Württemberg - d. 20 august 1854, Bad Ragaz/Elveția) a fost un filosof german, în prima perioadă a activității sale unul din reprezentanții de seamă ai idealismului german, mai târziu tot mai mult influențat de romantismul în plină dezvoltare. Pentru sistemul său de gândire a elaborat conceptul de filozofie a identității.

Thomas Cole - The Titan's Goblet (1833)

``In cadrul Weltanschauung*-ului romantic, precumpanitor sintetic, natura este socotita un tot organic, dominata fiind de o unitate substantiala, care inglobeaza, pentru unii romantici, divinitatea si umanul. Aceasta intelegere despre natura, alaturi de exaltarea imaginatiei in chip de faculte maitresse** a si fost de altfel socotita element constitutiv al conceptului de romantism si justificare  a afirmatiei despre unitatea romantismului european. O asemenea viziune fireasca unui spirit care ravneste sa recastige virginitatea creatorului de mituri sau absorbita de romantici din sursa neoplatoniciana***, renascentista si, mai ales, din acea Naturphilosophie pe care in Germania au formulat-o filosofi ca Schelling, se deosebeste fundamental de ideea universului mecanicist, asa cum il concepeau filosofii secolului Luminilor, univers alcatuit dintr-o multitudine de particule cu individualitate distincta. Fuzionarea unor elemente pana atunci socotite entitati distincte sau chiar antagonice : suflet-trup, om-natura, constient-inconstient, om-Dumnezeu, natura- dumnezeire, e propice exprimarii simbolice si mitice.``
Vera Calin - Romantismul, p. 158-159

*WELTÁNSCHAUUNG s.n. Ansamblu de cunoștințe despre gândirea, sentimentele, voința și comportamentul omului, despre experiență; imaginea despre lume și existența umană ca un tot unitar. [Pr. velt-án-șa-] (din germ. Weltanschauung) - DEX
**faculté maitresse - aptitudine esentiala/principala
***NEOPLATONÍSM s. n. doctrină filozofică care, reunind într-o viziune originală idealismul platonician cu idei pitagoreice, stoice și cu misticismul oriental, proclamă ideea creării lumii prin „emanația” din divinitate și pe aceea a cunoașterii prin extaz mistic. (< fr. néo-platonisme) 

Cole, Thomas - The Voyage of Life Childhood, 1842

``Toate procesele naturii indica o cale de reintoarcere la unitatea pierduta, pe care poetul romantic incearca sa o regaseasca prin mijlocirea magiei, a extazului, a cufundarii in inconstient, a inspiratiei mitice.``

p. 25



``Asadar, fenomenul romantic este un fenomen interliminal, de prag, care tinde spre ceea ce FRIEDRICH SCHLEGEL numea "infinita abundenta in infinita unitate", adica tinde spre infinitul-finit, spre interfinit. Dar, asa cum arata HERMANN KEYSERLING, numarul de aur este cel care exprima infinitul intr-o forma limitata [...]. Dar interfinitul este tocmai structura fundamentala a numarului de aur, ceea ce inseamna ca romantismul este doctrina numarului de aur, acestuia putandu-i-se atribui toate caracteristicile fenomenului romantic: este un numar finit-infinit (numar de spirala), rezista incercarilor de inchidere (se opune "invaziei haosului", se afla la marginea dintre haos si ordine si exprima spirala infinita, dupa marturia lasata de GOETHE, este simbolul matematic al vietii si al evolutiei spirituale), este expresia echilibrului in inegalitate (prin aceasta este perpetua tindere), este chipul simetriei asimetrice, expresia proportiei vietii, imaginea evolutiei-revolutiei eterne (pulsiunile radiale ale spiralei; vezi evolutia in salturi). Fenomenul romantic exprima stiinta "interioara" a numarului de aur si trairea realitatii potrivit legii inzestrate cu infinite libertati a lui sectio aurea.``

Mihai Stroe - Romantismul german si englez, p. 18  

                                               

Muzica lui ETA Hoffmann