Wednesday, May 27, 2015

SPOT A FOST RAZBUNAT - Text de Laurentiu Neagu


SPOT A FOST RAZBUNAT
 
In casa era agitatie mare. 

Cu toate ca una dintre camere era de mult amenajata pentru primirea noului venit pe aceasta lume, tot se mai gasea cate ceva de facut. Spot, un caine simpatic si mereu jucaus, statea linistit sub masa si privea curios la tot ce se intampla. Stapana lui era la maternitate ca sa-i aduca barza o fetita. Ramasese acasa cu o baba rea, care nu-l iubeste si care il cearta mereu. Tipa la el ca lasa urme cu labutele cand vine de afara, ca dupa ce bea apa stropeste pe jos si cate si mai cate. Singurul care-i mai face cate o bucurie este nenea Petrica, vecinul de peste gard, care are mereu cate o vorba buna, il intreaba ce mai face si ii mai da din cand in cand ceva bun de mancat.
Cainele a fost fericit cand stapana a venit acasa cu Raluca in brate. Ce mica este! Dar bucuria celor din casa este umbrita de faptul ca Raluca s-a nascut cu o malformatie si va putea fi operata numai cand va implini trei anisori. Pentru bietul caine au inceput necazurile. "Baba rea" insista ca Spot sa fie dat altcuiva, fiindca aduce microbi in casa, ii mai cad firisoare de par din blana, iar Raluca este expusa la toate pericolele din lume. Nenea Petrica a vrut sa-l ia la el in curte, dar baba cea rea s-a opus, motivand ca Spot se va intoarce in aceeasi zi. Fara ca stapana sa stie, intr-o zi "vrajitoarea" l-a pus intr-o sacosa si l-a dus intr-un cartier indepartat al orasului, unde l-a abandonat pe o strada pustie.
Ramas singur, intr-un loc necunoscut, bietul Spot nu stia ce sa faca si incotro s-o apuce. A ratacit pe strazi, a fost alergat de alti caini, pana a cazut de oboseala. Nu mai putea. A adormit intr-un parc. Sleit de foame, insotea dimineata copiii care mergeau la scoala si primea de multe ori cate ceva de mancare. Erau si copii rai, care il alungau cu pietre. A invatat ca daca sta la usa "Alimentarei" de la colt primeste de la oamenii buni putina mancare. Cand a venit iarna, nu mai putea dormi in parc. A gasit un loc sub scara de intrare la un bloc, impreuna cu alti doi caini care l-au acceptat. Veneau sa se culce dupa lasarea intunericului, deoarece erau alungati si batuti de locatari, daca erau vazuti sub scara. Primavara era mai usor, se ascundeau prin paduricea din apropiere, de unde ieseau numai sa caute mancare. Intr-una din zile, Spot a cazut in mana hingherilor. N-a fost greu sa-l prinda, bietul catel era schiop si nu putea alerga ca prietenii lui. Cineva il lovise, din rautate, cu o piatra. Aruncat intr-un tarc cu multi caini, aproape toti mai mari ca el, lui Spot i-a inghetat inima de frica. Incet, incet si-a revenit, iar umbra mortii ce plutea peste toti l-a transformat si pe el intr-o fiinta apatica, ce privea in gol, in asteptarea inevitabilului sfarsit. Regula era stricta, daca in 10 zile cainele nu este revendicat de cineva, trebuie eutanasiat. Mai erau si alti frati de suferinta care strigau disperati dupa stapanii lor. El dupa cine sa strige? Mai scancea din cand in cand, aducandu-si aminte de stapana cea buna, dar precis ca l-a uitat. Mai avea putin de trait, lipsa apei si a mancarii l-au sleit de puteri. Toata ziua statea intins pe cimentul murdar. Si totusi, minunea s-a intamplat. Dupa ce a aflat de modul brutal prin care a fost azvarlit in strada, vecinul cel bun, nenea Petrica, s-a dus la ecarisajul orasului, unde a lasat poza lui Spot si numarul de telefon. Cand l-au chemat, a sosit intr-un suflet, si impreuna cu ingrijitorii de acolo l-au gasit. Cu ultimele forte, Spot a baut apa, apoi i-a adormit lui nea Petrica in brate. Au trebuit multe saptamani pentru ca Spot sa-si revina. A fost nevoie de perfuzii, vitamine, deparazitari, dar mai ales de vorbe blande, de incurajari. Apoi a inceput joaca prin curte. Cel mai mult ii placea sa-i aduca lui nenea Petrica mingea pe care el i-o arunca. Intr-o zi, cineva l-a strigat de la gard. Era fosta stapana, care o tinea pe Raluca in brate. Fetita, care implinise un an, avea zilele umbrite de boala de care suferea, iar durerile o faceau ca toata ziua sa planga fara incetare. Nu putea sa mearga, doar cand era timp frumos era scoasa in curte, in carucior sau pe o paturica. Toti au observat ca in momentul cand Spot vine si el in curte si latra sau se joaca, Raluca nu mai plange. De cate ori il vede pe Spot, intinde manutele spre el si schiteaza un zambet. Primul zambet din viata amaratei fetite
Starile Ralucai i-au fost povestite unui medic pediatru, care a incurajat legatura caine-copil, terapie bine cunoscuta in medicina. Dar era greu sa-l "lamuresti" pe Spot sa stea langa fetita, atata timp cat "baba rea" era in preajma. Degeaba cauta si ea sa-i dea bunatati, Spot fugea rupand pamantul, revenindu-si cu greu din spaima. Cum sanatatea Ralucai era prioritara, "baba rea" a fost mutata in alta parte. Din pacate, pentru oamenii rai nu exista hingheri
Operatia a reusit, iar acum, daca treceti prin Parcul Central din Ghimbav, o sa vedeti o fetita plimbandu-se cu un caine si cu nenea Petrica. Pe caine il cheama Spot.

TEST DE FIDELITATE - de Laurentiu Neagu


Test de fidelitate
Misu si Blondy
 
Intr-o zi, in gradina casei a aparut pe neasteptate un pui de pisica de o dragalasenie aparte. 

Parea sa fi fost acolo dintotdeauna. Se juca cu florile care erau mai mari decat el, pana l-a rapus oboseala si a adormit in iarba, la soare. Pe unde sa fi venit? Nici n-a simtit cand a fost ridicat cu blandete, de jos, si dus in casa, pe un fotoliu, ca sa-si faca somnul. Dupa ce s-a trezit, a inceput sa inspecteze casa si sa miaune de foame, dar cu mare siguranta de sine, de parca i s-ar fi cuvenit. Bineinteles ca a fost tratat cu laptic si cu tot felul de bunatati. N-a mai plecat si nimeni nu l-a revendicat niciodata. A fost botezat Misu, fiindca era baiat. Si l-a indragit toata lumea. Nazdravaniile lui amuzau toata casa, fiecare dorind sa-l ia in brate si sa-l mostroceasca putin. Iar el le facea tuturor pe plac. Dar Misu a crescut, i-a venit si lui vremea, si tot prin gradina a plecat sa-si aline dorul de mandre. A aparut a doua zi, dar nu singur, ci cu o frumusete de pisicuta, pe care a prezentat-o celor din casa si a condus-o la farfuria cu mancare. A pazit-o pana ce Blondy (asa a fost botezata) a mancat pe saturate si apoi a mancat si el, tacticos. Povestea s-a repetat cateva saptamani, timp in care Misu nu avea ochi decat pentru Blondy. Veneau, mancau (Blondy prima), si dupa aceea plecau sa-si depene povestea sentimentala. Dupa o perioada, a venit numai Blondy. Manca si se retragea, apoi venea Misu, si pleca si el in treaba lui. Tot asa, situatia a durat cam o luna. Intr-o zi, cine apare printre ierburi si flori? Misu, urmat de Blondy si patru pisoiasi in sir indian. Motanul nostru isi intemeiase o familie! Au luat in stapanire o magazie unde s-au instalat comod. Bucurie mare in toata casa, mai ales ca puii lui Misu erau tot asa jucausi si draguti ca tatal lor. Dar linistea casnica a motanului nostru nu avea sa dureze prea mult. Intr-una din zilele frumoase de vara, in curtea casei a aparut o "ispita", o pisica fermecatoare, adevarat top-model, care s-a dat la Misu pe fata, fara nici o sfiala. Fiind de fata si Blondy, Misu si-a pastrat demnitatea, si vrand sa-si dovedeasca fidelitatea, a inceput s-o scarmene pe intrusa, alungand-o din curte, spre satisfactia intregii familii.
Test de fidelitate
Ispita
 
Toti am fost mandri de Misu familistul. Dar aventura nu s-a sfarsit. De la o vreme, Blondy incepuse sa plece prin livezile satului ca sa vaneze delicatese pentru copii: turturele, vrabii si altele. Cat lipsea de acasa, cine credeti ca aparea? Ispita, prezenta imediat dupa ce sotia legitima disparea pe sub gard. Tulburat in cele din urma de insistentele ei, Misu a sfarsit prin a raspunde la avansurile "Ispitei", tratand-o cu mancarea din farfurie, ba chiar plimband-o prin gradina, spre stupefactia noastra, a tuturor. Dar ce trebuia sa se intample s-a intamplat. Intr-o zi, Blondy apare pe nepusa masa si-l surprinde pe Misu cu Ispita. Credeti cumva ca falnicul nostru motan s-a pierdut? Nici vorba! A luat-o pe intrusa la poceala, a paruit-o si-a alungat-o, spre multumirea lui Blondy, iar lucrurile au reintrat in normal. Ce-i drept, un normal cam ciudat, care inseamna ca imediat dupa ce pleaca Blondy la vanatoare, apare Ispita, impacata cu gandul ca va manca o bataie sora cu moartea, daca apare Blondy. Si totusi, vine! Iubire cu nabadai! Sigur, si noi, oamenii, suntem pusi cateodata in situatia de-a fi surprinsi cu ceva "ispite", dar nici prin cap nu ne trece sa procedam ca Misu, pentru a ne salva reputatia. E bine sa mai si invatam de la animale cate ceva.

LILI, de Laurentiu Neagu




LILI 
Una din multele bucurii pe care ni le oferă natura este veni­rea primăverii. 

După o iarnă plic­tisitor de lungă, cu cât se apropie anotimpul florilor, hainele groase care ne-au apărat de frig devin tot mai grele şi mai nesuferite, iar soarele, pe zi ce trece, este tot mai darnic şi prietenos, rămânând tot mai mult timp cu noi. Ce uşurare! Să ai pe tine doar un tricou şi, even­tual, un jerseu, face ca mer­sul pe jos să fie mai sprinten, iar bucuria sufletului, mai mare.
În ziua despre care vreau să vă povestesc, drumul ce străbate li­va­da oraşului se zvântase şi te îm­­bia la drumeţie, oferind şi un peisaj mirific, din care nu lipseau Bu­cegii, Postăvarul, Piatra Cra­iului şi Munţii Făgăraş. Ce dacă mai aveau pe vârfuri pete albe de zăpadă? Jos, pe pământ, era călduţ, iar ciripitul păsărilor, parfumul florilor şi zumzetul albinelor îţi dăduseră senzaţia că pluteşti într-o lu­me de vis. Farmecul acestor clipe a fost risipit de un mieunat abia auzit, un fel de strigăt de ajutor, venit din lumea pisicească. Pe drum, la mică distanţă de mine, am văzut ceva ce semăna cu un şoricel. Acea fiinţă, spre uluirea mea, mieuna. Cine a mai văzut ca un şoricel să miaune?! Enigma s-a risipit când l-am luat în mână. Era o pisicuţă la fel de mică pre­cum un şoricel. Probabil că fusese luată de la mama ei, după ce a venit pe lume, şi a fost abandonată fără milă, într-un loc îndepărtat, de unde nu mai avea nicio posibilitate să se întoarcă acasă. Nu puteam să apreciez câte zile are sau ce a mâncat, de când stă ascunsă prin iarbă. Numai ochişorii erau de ea, holbaţi peste măsură de frică. Semăna cu un liliac, de unde i s-a tras şi numele: "Lili". Am pus-o în bu­zunăraşul de la tricou şi m-am grăbit spre casă. Doamne, ce desfigurată era! Picioruşele erau ca nişte scobitori, iar blăniţa nu apucase să crească. În primele zile, a mâncat lapte cu ajutorul unei seringi, iar de dormit şi-a ales drept culcuş un pantof de sport, din care nu se vedea. Avea o dorinţă de a trăi uimitoare. După două săptămâni, arăta cât de cât a pisică şi, încet-încet, a devenit o domnişoară frumoasă, cu o blană de ursuleţ, spicată cu galben, într-un model admirat de toţi.
Cei doi câini din casă au adoptat-o imediat. Di­mineaţa se prezintă la culcuşul ei şi se liniştesc pe dată, după ce constată că totul e în regulă. Lili îi mângâie cu lăbuţa pe bot şi acesta este salutul lor matinal. Peste zi, îi place să stea mult timp în iarbă, să se joace cu floricelele, iar când oboseşte, doarme dusă, la umbra unui brusture sau pe un petic de iarbă scăldat de soare, în caz de răcoare. În fond, iarba a fost prima ei casă, care i-a oferit roua dimi­neţii, ce-i ţinea şi de foame, şi de sete. A fost o minune că Lili a fost recuperată, însă efortul şi dra­gostea celor din casă a fost răsplătit din plin. Prin drăgălăşenia ei şi prin ghiduşiile surprinzător de amuzante pe care le face, a reuşit să ne cucerească pe toţi. În final, a preluat comanda în casă. Iată cum:
Când ne întoarcem de la treburile noastre, Lili este cea care ne întâmpină cu o bucurie nespus de mare, gângurind ca o porumbiţă. Face câteva tum­be, apoi se strecoară sub haina pe care n-ai apucat s-o pui în cuier. O găseşti prin mânecile ei, unde aşteaptă s-o mângâi, apoi aleargă la câinii care aş­teaptă şi ei să fie luaţi în seamă. Vestea venirii stă­pânilor este anunţată de Lili ca un eveniment crucial, cu fâlfâiri de codiţă, pe la botul dulăilor şi cu tot felul de tandreţuri pisiceşti, prin atingerea gin­gaşă a căpuşorului ei cu cel al câinelui. Greu stăpâneşti nerăbdarea lor de a-şi manifesta bucuria reîntâlnirii, chiar dacă ai lipsit de acasă o perioadă mai scurtă. Regreţi, pur şi simplu, că ai numai două mâini, pentru a le satisface dorinţa de a fi mân­gâiaţi. Lili s-a dovedit a fi un terapeut competent, în tratarea fraţilor ei de rasă canină. Nu de puţine ori, am surprins-o făcându-le masaj pe burtă, iar ei stau extaziaţi, ca purceluşii când sunt scărpinaţi. Cum pisicile dorm mult, Lili îşi face somnul şi în patul stăpânilor, strecurându-se sub pătură, obicei rămas din primele zile de viaţă, când se ascundea de lighi­oanele care-i ameninţau existenţa. Se simte bine când doarme cocoţată pe spinarea unui câine care stă nemişcat, până ce "şefa" îşi face somnul, cu­fun­dată în blana caldă şi primitoare.
O atitudine ciudată la un animal, dar explicabilă la Lili, este plăcerea de a asculta muzică. Este fan Mozart, dar nu se dezlipeşte de noi, când în casă se aude muzică clasică sau "liniştitoare". Faptul că este melomană bănuiesc că se datorează concer­telor date de păsările din livadă, în perioada ei de exil, singurele care îi mai alungau urâtul, în clipele lungi de singurătate şi tristeţe. O iubim şi ne iubeşte. Este prinţesa noastră, care ne-a schimbat atitudinea faţă de viaţă, pe care acum o preţuim la alţi parametri. A câştigat dreptul la viaţă printr-o voinţă de ne­descris. Ne-a uimit bucuria ei de a trăi, molipsindu-ne şi pe noi.
Nu pot să închei povestea lui Lili, fără s-o pâ­răsc că-i place să se ascundă prin dulapuri, sertare, vi­ţă-de-vie, pomi fructiferi, unde se ceartă cu co­ţofenele. Noi trebuie s-o căutăm, fiindcă aşa e jocul. În rest, este o armonie deplină!
Oameni buni! Dacă aveţi pe lângă casă animale de companie care aduc pe lume pui care vă de­ran­jează, daţi dovadă de suflet şi lăsaţi-i măcar câteva zile lângă mama lor, să prindă puteri, iar dacă aţi luat hotărârea de a-i abandona, faceţi-o în zone lo­cui­te, pentru a fi adoptaţi, şi nu pe câmp sau pe şo­sele, unde nu au nicio şansă de supravieţuire. Măcar atât! În fond, pentru venirea lor pe lume, principalul vinovat sunteţi dumneavoastră, pentru nesu­pra­veghere şi nesterilizarea animalului de companie.

LAURENŢIU NEAGU 

Saturday, May 16, 2015

Lectie de fericire, de Laurentiu Neagu (prezentare)

        
         Atunci cand Dl. Laurentiu Neagu si-a prezentat cartea „Secaturile” la Oradea, la sfarsitul prezentarii s-au auzit multe voci din public ce exprimau ingrijorare, panica, neincredere si in special cereri de clementa. Cel de-al doilea volum al domniei sale, scris, daca am retinut eu bine, in urma succesului imens al primei carti si la indemnul celor din jur si al cititorilor, oferea o imagine sumbra a prezentului Romaniei si nici o speranta de mai bine in viitor, concluzia fiind ca destinul Romaniei nu mai poate fi contemplat decat privind inapoi, mâinele intunecat refuzându-se privirii. „Şi cum, nu-i daţi României nici o şansă?” era intrebarea care s-a auzit si care, oricum, exprima perplexitatea generală. Răspunsul era o sentinţa pe cât de nemiloasă, pe atât de strălucit argumentată in cartea mai sus menţionată.
        Am aflat după o vreme că dl. Neagu intenţionează să scrie o continuare a emoţionantei epopei personale şi naţionale. Nu-mi amintesc deloc dacă răzbătea din cele aflate de mine scopul celei de-a treia cărţi şi totuşi ideea unei tentative taumaturgice plutea undeva în eter. Am putut constata, de curând, că intuisem bine. Concluzia? În primul rând, faptul cunoscut de oricine, că a stabili un diagnostic corect este cheia oricărei terapii şi îmi era foarte clar că diagnosticul pus României în Secăturile 2 era cât se poate de corect; mai era vorba apoi şi despre personalitatea şi spiritul lui Laurenţiu Neagu, eminamente luminoase şi pozitive, dinamice, creative şi combative. Un astfel de om nu se resemnează, nu se complace şi în special nu se detaşează de soarta naţiunii lui, oricât de umbrită ar fi ea de propriile păcate. Şi mai există un aspect important legat de destinul naţiei, un aspect care cu siguranţă are o mare, hotărâtoare greutate atunci când ne referim la motorul acţiunilor domniei sale. Mă refer aici la convingerea lui (şi cu siguranţă nu numai a lui, există, cred, un puternic curent de opinie naţională în sensul acesta) că România este victima unei conspiraţii mondiale extrem de abil condusă ...(sin.) ce vizează înlăturarea prin orice mijloace a etnicilor sau, în fine, a locuitorilor acestui spaţiu geografic, în scopul ocupării lui de către alte etnii. Ei bine, să stai deoparte, să alegi neutralitatea şi pasivitatea în astfel de condiţii, atunci când natura şi educaţia te-au înzestrat cu arme de luptă – intelectuale, evident – ar fi la fel de criminal ca o fraternizare cu duşmanul. Şi pentru că orice duşman autentic are o parte exterioară, vizibilă şi una interioară, adânc ascunsă în fiinţa victimei, în sinele celui persecutat, sau vizat, dl. Neagu se lansează într-un atac devastator, în termeni de război, împotriva părţii inamice pe care o consideră ca având potenţial maxim de distrugere: duşmanul dinăuntru. Este imposibil să te aperi de ceva ce nu ştii că există; este imposibil să lupţi eficient împotriva unui adversar invizibil. Tocmai de aceea, demersul constă în primul rând în demascarea tuturor viruşilor sufleteşti şi a mecanismelor secrete care ne subminează sănătatea, modul de gândire, stările emoţionale, într-un cuvânt, sistemul de apărare. Mai mult, ne arată pas cu pas în ce fel şi de ce modul de gândire al marii majorităţi a oamenilor este greşit, modul în care se raportează la realitate este deviant sau chiar aberant şi care sunt abordările corecte ale acestor aspecte. „Lecţie de fericire” este mai mult decât o lecţie de fericire, deşi, în treacăt fie spus, autorul afirmă că fericirea este scopul suprem al vieţii. Privesc acest lucru oarecum ca pe o tactică pedagogică. Se învaţă mai mult din cartea dumnealui, pentru că a trăi corect din toate punctele de vedere, moral, spiritual, etic, depăşeşte imperativul fericirii personale, ori lucrarea d-lui Neagu confirmă implicit, printre altele, afirmaţia marelui Eliade, potrivit căreia „nu există decât fericirea pe care o poţi da altuia”.
        Citând afirmaţia autorului, „cartea propune metode de vindecare a bolilor psihosomatice, care reprezintă 75 % din totalul bolilor cunoscute, dar şi unele boli organice, metode de ridicare a coeficientului de inteligenţă, posibilitatea de a ajunge la iluminare prin tehnici uşor de aplicat de orice persoană, indiferent de gradul de pregătire.” Un segment important al cărţii este dedicat mecanismelor trăirilor emoţionale, care, pentru a fi înţelese, autorul recurge la explicaţii ştiinţifice, cum ar fi anatomia creierului şi modul de funcţionare a diferitelor lui părţi, un alt capitol face legătura dintre sănătate şi nutriţie, cu referiri la experienţe sau chiar experimente personale şi soluţii extreme de eficiente în ce priveşte modul ideal de a asigura necesarul de calorii organismului, în aşa fel încât acest gen de alimentaţie să constituie o garanţie a sănătăţii şi longevităţii individului. Chiar la începutul carţii se insistă mult pe importanţa covârşitoare a unei atitudini mentale pozitive, din nou cu exemple din viaţa autorului şi a unor persoane intâlnite de el de-a lungul anilor. Poate că e cazul să amintesc, în special pentru cei care nu au avut prilejul încă să se întâlnească cu scrierile lui Laurenţiu Neagu, faptul că orice călătorie în universul lui livresc este şi una de plăcere, nu doar în scop informativ. Informaţia este, într-adevăr, bogată şi extrem de instructivă,… dar nici pe departe singurul element atractiv. Dl. Neagu ştie să scrie. Scrie din suflet, cu patos şi convingere seducătoare, reuşind mereu să creeze fascinaţia care de obicei ne ţine lipiţi de un roman captivant.
         Şi am ajuns şi la punctual culminant al cărţii, dezvăluit după jumătatea cărţii. “Dianetica îi poate salva pe români” se numeşte capitolul în care dl. Neagu dezvăluie soluţia propusă pentru vindecarea unei boli ce pare fără leac. Dianetica este o terapie cvasi-necunoscută în România, care în occident se bucură de o reputaţie şi o popularitate demult stabilite. Nu cred că are rost să reiau în această prezentare definiţia, descrierea şi metodele prin care această terapie transformă un om supus bolilor, stresului şi necazurilor vieţii într-un individ sănătos, echilibrat, elevat spiritual şi intelectual. Toate acestea sunt explicate în amănunt în carte. Pot, totusi, să precizez că, dacă dintre toate terapiile existente în lume la ora actuală Laurenţiu Neagu a ales-o tocmai pe aceasta ca leac al bolii naţiunii, motivul este, în mod clar, nu doar eficienţa metodei, ci, şi acest lucru este de o importanţă capitală, faptul că dianetica poate fi practicată de oricine: teoretic cel puţin, oricine poate deveni terapeut şi, evident, oricine poate fi pacient. Riscurile, ni se spune, sunt inexistente. E vorba aici de un tratament ne-medicamentos, oarecum asemănător şedinţelor la psiholog, în urma căruia singurul lucru rău care se poate întâmpla este să nu se întâmple nimic. Lucrul bun care se poate întâmpla este anihilarea cauzelor, a rădăcinilor tuturor factorilor care duc la boli fizice şi psihice. Daca ne gândim putin la aspectul concret al acestei idei, la punerea ei in practică şi la generalizarea ei pe tot cuprinsul României, rezultatul ar fi, neîndoielnic, o renaştere spirituală a acestui popor, întrucât metoda nu numai că vindecă, dar şi sporeşte capacităţile intelectuale ale pacienţilor.
          Voi spune doar atât despre metoda dianeticii – că potrivit acestei teorii, destinul nostru nu este scris în stele, ci în celulele creierului nostru. Dianetica numeşte aceste inscripţii “engrame” şi rolul ei este să le şteargă, pentru că ele poartă doar informaţie negativă, înregistrată începând cu perioada prenatală şi având puterea de a ne influenţa devastator fiinţa. Orice traumă înregistrată la nivel inconştient ori subconştient devine o engramă care atrage cu putere malefică şi fără ştirea noastră formarea altora. Purtăm în noi, fără să ştim, mesaje secrete, ca nişte tatuaje inscripţionate pe fiecare celulă. Un alfabet al răului, ce ne duce spre suferinţă, venind dinspre durere. Nu în stele, ci în carnea şi sângele nostru. Curăţindu-ne de acest rău, ne purificăm sufletul, iar cerul existenţei noastre îşi va reordona stelele, pentru a fi aidoma norocului pe care ni-l construim.

          



Wednesday, December 17, 2014

Lucrare prezentata la UFB, in 2011






“VEŞNICIA  S-A NĂSCUT  LA  SAT”
Rolul femeii universale asa cum se reflecta el in literatura romana

                        

        „Constanta axiologică a umanismului civilizaţiei româneşti tradiţionale fixează omului în ierarhia valorilor universale o poziţie privilegiată, în egală măsură dominatoare şi responsabilă. Este ipostaza universului perceput antropocentric, acest antropocentrism exprimând nu doar concluzia unei spaţializări a universalului, ci, subsumând raporturi şi valori exhaustive ale conştiinţei umane, un umanism universal. Complexitatea formelor de exprimare ale conştiinţei antropocentrice a civilizaţiei româneşti este extremă, dar aici ne vom referi doar la anumite aspecte literare.” (N.Branda)
Literatura unui popor este una din modalităţile primordiale de conştientizare a dimensiunilor sale ontice, a felului în care el îşi concepe locul şi maniera sa în lume. Iar literatura orală este „matca în care s-au format, de-a lungul a secole de cultură, arhetipurile fundamentale care mărturisesc despre viziunea existenţială specifică fiecărui neam”. Arderea lor vie poate fi regăsită pe întregul traiect al literaturii scrise: operele scriitorilor se vor ivi din îmbogăţirea, explicitarea şi transfigurarea unor coordonate culturale originale, adevărate puncte de convergenţă ale tuturor creaţiilor artistice.
Creaţie orală, Mioriţa face parte din rândul acelor plăsmuiri privilegiate ale literaturii universale care sintetizează experienţe de viaţă milenară, pentru a le ridica prin transfigurare artistică la rang de valoare general-umană şi, prin aceasta, etern durabilă. Despre importanţa ei penru definirea particularităţilor culturii şi spiritualităţii româneşti, Mircea Eliade va afirma că balada reprezintă pentru cultura românească „în acelaşi timp o problemă de folclor şi de istorie a spiritualităţii populare şi un capitol central în istoria ideilor.” Tot el vorbeşte de o solidaritate unanimă a poporului român în jurul valorilor poetice, ritualice ori filosofice ale baladei, ceea ce face ca lumea mioritică să fie „simţită de popor ca un univers deosebit şi incomparabil”.
„Ceea ce uimeşte în morfologia atât de bogată a Mioriţei, constată Eliade, este structura cosmică a tuturor expresiilor legate de un substrat ritual. Nu numai cimitirul este absent, ci şi satul şi biserica.” În alt loc, dar oarecum în completare aleiaşi idei : „...chiar în folclorul religios românesc creştinismul nu este al bisericii. Una din caracteristicile creştinismului ţărănesc al românilor şi al Europei orientale este prezenţa a numeroase elemente religioase „păgâne”, arhaice, câteodată abia creştinizate. Este vorba de o nouă creaţie religioasă, proprie sud-estului european, pe care noi am numit-o „creştinism cosmic”, pentru că, pe de o parte, ea proiectează misterul cristologic asupra naturii întregi, iar pe de altă parte, neglijează elementele istorice ale creştinismului, insistând, dimpotrivă, asupra dimensiunii liturgice a existenţei omului în lume.” Corelând conceptul de creştinism cosmic şi pe acela al teroarei istoriei, prin care înţelege neputinţa unui grup uman de a se opune unei ameninţări militare sau politice devenite destin, Mircea Eliade vede în răspunsul pe care păstorul îl dă ameninţării cu moartea tocmai dovada capacităţii acestuia de a transforma o adversitate în contrariul ei. „El reuşeşte să prefacă un eveniment nefericit într-o taină a nunţii, pentru că moartea unui tânăr păstor necunoscut se transformă în celebrări nupţiale de proporţii cosmice..., preface nenorocul care-l condamnă la moarte într-un mister al tainei nunţii maiestuos şi feeric care, în cele din urmă, îi permite să triumfe asupra propriului destin... Un asemenea proces, departe de a trăda o resemnare pasivă în faţa morţii, ilustrează, dimpotrivă, forţa inegalabilă a geniului popular.”
Analizând substratul arhaic al al baladei, înţelegem cât de important este faptul că Mioriţa s-a creat prin contopirea mai multor motive narative străvechi, purtătoare ale unor semnificaţii şi orientări simbolice diferite. Adăugând textului dimensiunea lui etnografică, stabilim „genealogia” sa lirică,  şi îl raportăm la mediul folcloric ambiant. Ajungem astfel la aşa-numitele variante-colind ale Mioriţei. Acestea sunt texte oarecum epice, integrate şi subordonate unui complex ceremonial specific, prilejuit de venirea NOULUI AN. Înnoirii naturii trebuia să-i corespundă şi reîmprospătarea forţelor societăţii. Pentru mentalitatea arhaică, acest fapt se realiza prin punerea colectivităţii în contact cu stihiile primordiale, păstrătoare ale energiilor vieţii. În consecinţă, oamenii primeau certitudinea prosperităţii, a fericirii şi a reuşitei în toate activităţile de peste an. În evii străvechi, comunicarea cu orizontul sacral era trăită sub forma unor ample înscenări rituale, în care zeul (întruchipat de un personaj mascat) trecea de la o gospodărie la alta, aducând cu sine benedicţiunea multaşteptată. Ulterior, această funcţie a fost preluată de textele colindelor, care narează mituri ori complexe ceremoniale stăvechi. Apar aici, alături de fiinţele sacre, şi personaje reale din sat: contactul cu puterile protectoare se desfăşoară în spaţiul ireal al cuvântului, fără a-şi pierde însă eficienţa magică. Gospodarul şi cei colindaţi erau identificaţi cu eroii mitici, cu prototipurile ideale ale colectivităţii. Ei deveneau autorii unor fapte nemaivăzute, posedau arme magice ori bogăţii fără seamăn, puteau oricând intra în dialog cu divinităţile protectoare. Sătenii erau astfel proiectaţi pe un plan superior, depăşindu-şi condiţia cotidiană. Dealtfel, în aceasta consta şi funcţia de urare a colindei: punând pe acelaşi plan satul real cu universul sacral, se realizau comuniunea cu lumea divină, consacrarea şi dobândirea unui ascendent magic asupra lumii înconjurătoare.
În casele unde murise de curând un cioban, se cânta varianta-colind a Mioriţei. Evident că ea nu ura (în sensul propriu al cuvântului) nimic. Dar ea transpunea faptul real pe un plan mitologic, identificându-l pe tânărul dispărut cu prototipul fabulos al eroului mioritic. Colinda realizează consacrarea celui plecat dintre ai săi, prin integrarea lui într-un circuit superior de valori. Moartea apărea nu ca un fenomen întâmplător, aberant în ordinea existenţei, ci ca unul cu valori mitice. Ciobanul a murit în urma unui sacrificiu, omologat cu acele sacrificii ale eroilor întemeietori de lume. Oricum, nu sensurile ori explicarea morţii contează, ci faptul că un eveniment care nu poate fi niciodată înţeles ori acceptat este, prin integrarea lui într-o istorie sacră, încărcat cu o anumită semnificaţie, fiind asimilat în felul acesta ordinii umanului, în consecinţă devenind -  prin transferarea în cuvânt şi mit - o realitate inteligibilă, semnificativă, acceptabilă. De altfel  existenţa ciobanului nu este curmată definitiv: îngropat alături de uneltele sale, în preajma stânii şi în sânul naturii, el vieţuieşte mai departe şi îşi prelungeşte fiinţa prin contopirea cu mediul ambiant. Ca şi soţia meşterului Manole, care consacră o construcţie de excepţie, contopindu-şi destinul cu istoria acesteia, ciobanul mioritic îşi transferă energia vitală din orizontul existenţei umane în acela al ritmurilor cosmice. Moartea este depăşită, apărând nu ca sfârşitul unei vieţi, ci ca un salt, ca o trecere de la o formă de vieţuire la alta.
Legenda Meşterului Manole este construită pe tema sacrificiului necesar pentru a realiza o construcţie durabilă. În lucrarea sa „Comentarii la legenda Meşterului Manole”, Mircea Eliade pune în lumină faptul că în cadrul civilizaţiilor arhaice, orice act, inclusiv cel de creaţie, este profund ritualizat, ca urmare a faptului că implicându-se în el, omul caută să imite un model divin. Eliade leagă necesitatea sacrificiului de un „mit cosmogonic, adică cel care explică creaţia prin uciderea unui Uriaş primordial (tip Ymir, Puruşa, P’an-ku): organele lui dau naştere diferitelor regiuni cosmice” şi aşază sursa spirituală a riturilor noastre de construcţie în acest orizont mitic. Într-o atare perspectivă trebuie văzut motivul femeii destinate zidirii. Antropomorfizarea cosmosului prin jertfa unei femei îi conferă acesteia statut de mare zeiţă, plasând-o la acelaşi nivel cu divinitatea masculină, într-un proces de reintegrare a sensului unităţii originare, a marelui Tot nediferenţiat. Manole al lui Lucian Blaga, într-un dialog cu soţia sa Mira, care precede actul inuman al zidirii, îi spune: „Ce bine că eşti aici. Tu început şi sfârşit, tu totul”.
Mănăstirea ca imagine a Cosmosului şi a Ierusalimului celest, a Universului în totalitatea sa vizibilă şi a Paradisului. Ilustrarea temei morţii creatoare prin zidirea unei mănăstiri nu e străină de o anumită semnificaţie. Ea spune ceva despre o anumită predispoziţie culturală a unui popor, despre participarea sa la circuitul universal de valori spirituale.
        Pentru a trece într-un registru mai puţin grav, să vedem în ce lumină este pusă femeia de către un alt poet al nostru de geniu. Arghezi, în Cartea cu jucării : „În casa noastră tot ce s-a făcut, de către Mama noastră s-a făcut. La început era Mama. Nimic împrejurul ei nu era, decât casa şi bătătura... La început de tot, Mama a făcut cafeaua cu lapte şi smântână şi, pe urmă, l-a făcut pe Tătuţu, în curte, prin trifoi, ca să nu-i mai fie urât de tot. Tot Mama a făcut-o şi pe Bunica noastră, care a ieşit niţel cocoşată. S-a cam frânt când a fost scoasă din cuptor şi răsturnată din oală cu gura-n jos, pe scândura de tăiţei.” Dar să ne referim şi la alte scrieri ale sale, în versuri de data asta, în care apare zugrăvită familia în mediu rustic. În poezia Logodnă, avem de-a face cu o feerie bucolică, plină de tandreţe şi neîntunecată de nici o umbră. Se produce identificarea femininului cu natura, în compoziţii graţioase, de o mare puritate. În Mireasa, iubitei i se oferă spre stăpânire un domeniu rustic minuscul, primitor, luminos, ale cărui splendori poetul le etalează cu bucurie şi pietate. În Căsnicie, întâlnim o lume sălbatică, dar care se organizează în jurul cuplului, un univers domestic al cărui nucleu este perechea edenică. Începuturile vieţii patriarhale se desfăşoară într-un ceremonial de prezentare cu un farmec discret, cu naivitate simulată.
Cărticică de seară reprezintă culmea estetică a rusticului arghezian în poezie (în proză acelaşi registru alimentează ciclul Pe o palmă de ţărână.). Cuplul şi-a întemeiat şi gospodărit căminul. Perechea este matură, fără a-şi fi pierdut disponibilitatea pentru candoare. Copiii sunt mici, trăind aşadar în plin miracol. Lumea se face din nou, de către părinţi aflaţi în postura de demiurgi iubitori. Centrul acestui univers concentrat pe o palmă de ţărână este casa. În jurul familiei traiesc într-o armonie paradisiacă vietăţi de tot felul. Erosul ludic din Cărticică de seară este convertit în sentiment patriarhal aşezat.
        La începutul părţii a treia a Amintirilor, Ion Creangă introduce un elogiu al lumii ţărăneşti, care conţine şi demonstraţia nobleţei sale. Universul ţărănesc familiar este reconstruit dintr-o perspectivă iniţial panoramică, realizată prin efortul conjugat al dimensiunii geografice cu cea istorică. Moldova de Nord devine un spaţiu cu structură proprie, cu o existenţă cvasi legendară. Existând parcă dintotdeauna într-o natură proteguitoare şi generoasă, lumea lui Creangă este activă şi prosperă. Pentru prima oară în literatura română umanitatea rustică este observată din interior.Familia ţărănească este pentru prima dată privită cu obiectivitate şi din imediata apropiere. Smaranda este figura dominantă, nu doar afectiv, ci şi pentru că ea deţine autoritatea în familie. Femeile din literatura cu subiect rustic sunt de obicei păstrătoarele tradiţiei. Bunica din Pipirig, ca mai târziu mama lui Zaharia Stancu, păzeşte obiceiurile şi, periodic, boceşte toţi morţii din cimitir, fie rude, fie străini, fără deosebire. Ţărancă simplă, energică, înţelegătoare, tandră şi aprigă, înzestrată cu umor şi sentimentală uneori, Smaranda susţine moral şi practic întreaga viaţă a casei, în care îi revin şi atribuţii magice. Ea posedă secretul comunicării cu stihiile prin felurite practici domestice. Lumea este populată de forţe pe care gesturile gospodinei le iau în stăpânire. În această zonă lumea rurală este o lume infantilă, cu prelungiri în „zariştea cosmică”, adevărat model anticipativ pentru concepţia de mai târziu a lui Lucian Blaga. Să ne amintim ce spune acesta în Elogiul satului românesc :
“Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivã a fiilor sãi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plaseazã pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai aşa se explicã orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artã, în credinţã. Omul satului, întrucât izbuteşte sã se menţinã pe linia de apogeu, genialã a copilãriei, trãieşte din întregul unei lumi – pentru acest întreg, el se gãseşte în raport de supremã intimitate cu totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine si revelãri cu acesta. Omul oraşului trãieşte în fragment, în relativitate, în concretul mecanic… Copilãria si satul se întregesc reciproc alcãtuind un întreg inseparabil. …Satul nu este situat într-o geografie pur materialã şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului ca orasul; pentru propria sa conştiintã, satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integreazã într-un destin cosmic, într-un mers de viaţã totalitar, dincolo de al cãrui orizont nu mai existã nimic..

A trãi la oras, înseamnã a trãi fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei. A trãi la sat, înseamnã a trãi în zarişte cosmicã şi în conştiinţa unui destin emanat de veşnicie.”

          Potrivit lui George Călinescu, Mioriţa e o poemă a vieţii pastorale privite în absolut. Sadoveanu a luat cazul unei crime pastorale şi a înţeles să-l lase în mediul lui absolut, adică al unei lumi pe deasupra istoriei. Întradevăr, unde este lumea mai nesupusă schimbării, mai în afara civilizaţiilor? La munte.
Vitoria este un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale înscenări trădătoare (în cazul de faţă înmormântarea şi praznicul) şi când dovada s-a făcu,t dă drum răzbunării. Vitoria e virilă, în timp ce fiul ei Gheorghiţă pare moale ca o femeie.  Femeia în vârstă, vădană, e mai autoritară decât bărbatul, mai ambiţioasă. E o condiţie tipică a femeii române pentru viaţa de tip primitiv. Cine cunoaşte satul, mai ales de munte, este izbit de adevărul intuiţiei lui Sadoveanu. Acolo femeia are numai o scurtă fază de pasivitate. Apoi curând devine muiere. Asta înseamnă că despărţită, prin natura ocupaţiilor lui, luni întregi de bărbat, ea vede de casă, de copii, de puţinul ogor, ea cumpără, vinde, mergând la târg, căpătând prin asta o psihologie autoritară.
Fundamental şi remarcabil este simţul automatismului vieţii ţărăneşti de munte . Mişcarea este milenară, neprevăzutul nu intră în ea, ca şi în migraţiunea păsărilor. Vitoria nu măsoară vremea cu calendarul, ci cu semnele cerului. Sadoveanu înfăţişează toate acele ritmuri ale vieţii primitive determinate numai de revoluţiunea pământului, şi nicidecum de vreo iniţiativă individuală. Într-un univers modelat de puterea mitului, dimensiunea reală a evenimentelor în care este implicată munteanca de pe Tarcău este sugerată prin menţionarea preparativelor sale, rânduite de vechi credinţe. Înainte de a ieşi în lume, Vitoria ţine post douăsprezece vineri , trecând totodată prin lungi stări de veghe. Semnificaţia actelor este aceea a unei purificări şi concentrări mentale care anticipează gestul concret al „căutării”. Călătoria , drumul pe care îl străbate este echivalent, în plan simbolic, vieţii. „La Borca a căzut într-o cumetrie”, „la Cruci a dat de nuntă”, la capătul drumului o aşteaptă o înmormântare despre care a primit înştiinţare în vis. Visele, bobii, furcuţa de alun sunt alături de multe altele, posibilităţile pe care datina le prevede pentru a afla lucruri ascunse.
        Loc al magiei prin excelenţă, universul rural al lui Vasile Voiculescu are o puternică tentă fantastică. Voiculescu surprinde în prozele sale mişcarea de expansiune a cunoaşterii umane raţionale, care sileşte natura să se restrângă în zone tot mai reduse şi să se apere. La acest proces amplu şi lent participă două  tipuri umane extreme: individul primordial, păstrat ca într-un laborator natural în acele spaţii arhaice montane sau acvatice şi intelectualul, produsul superior, ultim al răsăririi individului uman. Să privim fugitiv una din figurile de vrăjitoare din opera lui : în Lacul rău o întâlnim pe bătrâna Savila, cunoscătoare de taine şi vrăji. În vârstă de o sută douăzeci de ani, ea e strămoaşa satului, omul cel mai vechi din colectivitate, prin care neamurile de pescari de pe malurile lacului se întâlnesc într-o origine comună, îndepărtată. Prin această bătrână firavă la trup dar cu sufletul şi mintea intacte, puternice, cunoaşterea de sine a omului de aici se proiectează în adânc, spre originile pline de taine, azi uitate de ceilalţi. Ea nu intră în scenă ca o fiinţă singuratică şi bizară, cum sunt vrăjitoarele din literatura romantică, ci apare înconjurată de copii, nepoţi, de alte neamuri, de alaiul întregului sat.
         Celebrul antropolog Arnold van Gennep, în lucrarea lui „Riturile de trecere”, spune că riturile şi ceremoniile de trecere însoţesc, într-o societate tradiţională, orice schimbare de loc, de stare, de situaţie socială ori de vârstă. Rostul lor este de a menţine ordinea vieţii, de a proteja echilibrul social. Iată cum explică rostul riturilor nupţiale: „...Toate ceremoniile au un scop esenţial,  ele nu se fac întâmplător, episodic, pentru a proteja pe cei doi eroi principali şi familiile lor de pericolele ce i-ar ameninţa din partea forţelor supranaturale, printr-o serie de ritualuri şi prescripţii magice, ci pentru că tind, înainte de toate, nu numai la apropierea „celulelor familiale” care sunt totodată şi „celule sociale”, căci sunt în legătură prin situaţia lor, prin vecinătăţi, prin cătune, cu întregul grup social.”
Am amintit aceste probleme pe care le ridică riturile de trecere şi în mod particular cele  nupţiale, deoarece în Ion, de Liviu Rebreanu,  conflictul epic este legat de o căsătorie. O familie ruinată din punct de vedere economic şi din acest motiv oarecum declasată în plan social tinde, cu tenacitate şi violenţă, să-şi schimbe locul pe care-l ocupă în ierarhia satului. Soluţia de refacere o reprezintă căsătoria într-un alt palier decât cel în care a alunecat. Pentru că o familie bogată refuză să-l accepte de ginere pe „sărăntoc”, deoarece astfel şi-ar diminua forţa economică şi prestigiul social , eroul trebuie să-şi realiezez intenţia folosind o formă de constrângere pe care o creează răsturnând ordinea rituală a vieţii. În acest scop, Ion elaborează o tactică matrimonială pentru a sparge cercul rezistenţelor. Copilul pe care victima sa îl va avea înainte de a fi căsătorită reprezintă , în mentalitatea tradiţională a satului, un mod anormal de desfăsurare a vieţii. Consecinţa acestei dezordini morale este „ruşinea” care se abate asupra familiei. Pentru a ieşi din această situaţie anormală – care în mod obişnuit dă naştere la ceremonii infamante de felul „măritatului la salcie”, - familia fetei acceptă căsătoria, făcând concesii pe care în mod normal nu le-ar fi făcut. Ieşirea din ritual sau forţarea acestuia se bazează pe cunoaşterea ori acceptarea lui atât de agresor, cât şi de victimă. Sfera generică în care s-ar integra schimbul de femei, deci relaţiile matrimoniale, este aceea a schimbului de valori, cu întregul sistem de norme care-l reglementează. Dragostea, în societatea ţărănească, este  repede prefăcută în problemă economică.  Femeia nu este un obiect de lux, nici un prilej de culturi sufleteşti. Ea înfăţişează o zestre, două braţe şi putinţa de a mai da naştere altor braţe de muncă. Lupta dintre sexe la ţară este doar o luptă economică. Ion nu e un ţăran din cei deştepţi, dar instinctele lui lucrează sigur. După o scurtă satisfacere a nevoilor fizice, el cere femeii contribuţia ei la ridicarea lui economică. Aşa cum în zona boreală omori câinele care nu mai poate trage sania şi care mănâncă fără folos, Ion îşi izgoneşte nevasta. Lui Ion încă din copilărie pământul i-a fost mai drag decât o mamă. Seducţia humei însufleţite este mai puternică decât cea a feminităţii. Florica, de altfel, este un personaj mai palid decât Ana, purtătoarea averii.
          Aşezată lângă străchinile şi oalele cu mâncare, Catrina Moromete apare ca întruchiparea unei zeităţi ocrotitoare a familiei. Neposedând autoritatea tiranică a soţului, ea nu este o figură de prim plan, imaginea ei pălind în faţa prestigiului tatălui-zeu. Catrina este fiinţa care veghează din umbră, aplanând divergenţele ce zguduie periodic liniştea căminului. Romanul Moromeţii nu se constituie, prin urmare, într-un elogiu al mamei, ci, mai degrabă, într-o odă închinată tatălui, profilul spiritual al mamei fiind reconstituit în subsidiar. Devotată integral familiei sale, Catrina Moromete face parte dintr-o tipologie feminină tradiţională, caracteristică vieţii satului. Neabătându-se cu nimic de la psihologia şi modul de viaţă ancestral al ţăranului, ea este ridicată la rang de arhetip.
Şi totuşi bătrânul patriarh fără urmaşi din Moromeţii vede prăbuşindu-se în jurul lui modul de existenţă în care crezuse. Răzvrătirea fiilor atinge gradul în care nu mai poate fi dominată nici cu privirea, nici cu batjocura, apoi nici cu parul. Scena în care tatăl reprimă revolta fiilor este momentul culminant al conflictului dintre tradiţie şi modernitate. Familia dezbinată, a cărei coeziune dura numai prin voinţa şefului ei, se destramă definitiv. Se prăbuşeşte acea structură patriarhală bazată pe forţa unei voinţe diriguitoare, pe supunerea necondiţionată şi pe respectul tradiţiei.
         Universul rustic înflorit şi fecund, sărbătoresc şi iluminat, populat de fiinţe „bucolice” din poezia lui Zaharia Stancu  apare în proză ca un revers al acestei lumi. Prospeţimile dispar, vegetaţia regresează. Lumea rustică, devenită  rurală, se localizează geografic şi dobândeşte identitate precisă. Paradisul bucolic devine spaţiu arid şi pauper.    Dispare  sănătatea personajelor lui Coşbuc, Goga sau Agârbiceanu. Sunt bătrâni care mor în mizerie, alţii sunt omorâţi din exasperare pentru că mănâncă prea mult. În satul din proza lui Zaharia Stancu nu există ierarhii sau autorităţi morale. Există în schimb , ca la Rebreanu ori Pavel Dan, o rapacitate feroce, disperată, atavică şi un egoism la fel de accentuat. Bunica de la Cîrlomanu, cu neînduplecarea ei orgolioasă, fraţii Mariei, care-şi exploatează sora rămasă văduvă, rudele care pândesc pentru avere, cu o ură spontană şi teribilă. În cuvintele lui Zaharia Stancu, această lume nu este rea, dar ceva s-a întâmplat cu ea, a devenit crudă, sălbatică. Este o lume aflată în descompunere, o lume în care nu rezistă decât voinţele tari, ca a bunicii de la Cârlomanu, acea femeie dură, care face din fiica ei o slujnică, îşi alungă nepoţii şi îşi terorizează copiii.
Nu vom analiza aici mai multe ilustrări ale disoluţiei universului magic din spaţiul rural necorupt de civilizaţie şi atemporal. Cu cât înaintăm în timp, şi lucrul acesta e vizibil în literatura cu temă rurală mai modernă, coordonatele mitice ale unei realităţi pe care doar rădăcinile arhetipale o ţin împreună se estompează şi se îndepărtează unele de altele, ca firele unei reţele ale cărei noduri au slăbit. În lumea noastră rusticul a devenit obiectiv turistic sau loc de refugiu pentru inşi complet orăşenizaţi. Rădăcinile noastre reale, regăsibile doar în mit, au devenit obiectul unei adevărate „vânători rituale”. Lumea modernă recurge la mit , inclusiv în demersurile literare ale secolului XX, ca la singura modalitate de a reaşeza în matcă un fluviu secat.




.
Bibliografie




ANGELESCU, Silviu – Mitul şi literatura.  Bucureşti: Univers, 1999
ANGHEL, Paul – Nouă arhivă sentimentală.  Bucureşti: Editura Eminescu, 1975
BRÂNDA, Nicolae – Mituri ale antropocentrismului românesc.  Bucureşti: Cartea Românească, 1991
CĂLINESCU, George – Ulysse.  Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1967
COMAN, Mihai – Izvoare mitice.  Bucureşti: Cartea Românească, 1980
CRAIA, Sultana – Orizontul rustic în literatura română. Bucureşti: Editura             Eminescu, 1985
ELIADE, Mircea – Comentarii la legenda Meşterului Manole în antologia Drumul spre centru.  Bucureşti: Univers, 1991
EVSEEV, Ivan – Cuvânt -  simbol -  mit.  Timişoara: Editura Facla, 1983
GLODEANU, Gheorghe – Dimensiuni ale romanului contemporan. Baia Mare:      Editura Gutinul, 1998
MICU, Dumitru – Scurtă istorie a literaturii române.  Bucureşti: Editura Iriana, 1994
MUTHU, Mircea – Permanenţe literare româneşti din perspectivă comparată.  Bucureşti: Minerva, 1986
OLTEANU, A.  -  Folclor şi literatură cultă. Braşov: Editura Orientul Latin, 1994
RADIAN, Sanda – Portrete feminine în romanul românesc interbelic.  Bucureşti: Minerva, 1986
RADIAN, Sanda – Corelaţii între literatura română şi literatura universală.  Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1977
TEODORESCU, Alexandru  -  Lucian Blaga şi Cultura populară românească.  Bucuresti: Junimea, 1983
VAN GENNEP, Arnold – Riturile de trecere.  Iaşi: Polirom, 1998
ZAHARIA-FILIPAŞ, Elena – Introducere în opera lui Vasile Voiculescu.  Bucureşti: Minerva, 1980